comments 3

Till We Meet Again | Am terminat vișinata de la tine, Teo!


E vineri, aproape 6 seara și Teo bagă capul la mine în birou. Stă în ușă, nu intră de tot, că se grăbește să plece acasă.
– Hai cu mine în Colectiv diseară!
– Nu vin, Teo, sunt depresivă.
– Știi că eu nu insist, dar dacă te răzgândești, haaai. Dăm din cap, țopăim, bem o bere, nu vorbim cu nimeni. Îți fac cunoștință și cu băieții mei. Doar dacă vrei!
– Îți scriu dacă mă decid, să te distrezi tu.

O mint pe Teo, știu sigur că nu mă duc, sunt prea aiurea în cap. Vreau doar s-ajung acasă și zac legumă în pat. Sunt pe tratament antidepresiv, nici eu, nici Teo nu am fi băut berea aia, știam amândouă, voia doar să mă scoată din starea proastă.

Eu. Eu eram în starea proastă, nu tu, Teo. Ce egoiști suntem pe lângă tine! Vii aici în fiecare zi, cu dureri de cap îngrozitoare, cu o mie de restricții de mâncare, de cum să te îmbraci, cum să stai la soare, cum să dormi, cum să trăiești. Și tot pe noi ne găsești tristuți.

Teo e supărată pe mine. A aflat acum câteva zile că plec din PRO TV și am făcut-o să plângă. Mi-a scris și ne-am luat la revedere și ne-am făcut promisiuni că o să ne vedem mai des, mai fericite, mai bine. Doamne, Teo! Plâng și eu acum când scriu, îmi dau seama că tot tu ai fost aia puternică dintre noi și mi-ai oferit momentul nostru de rămas bun. Recitesc discuția cu tine și simt o mie de cioburi în trahee, care sigur nu sunt de la răceală. Doamne, Doamne, Doamne, de ce ne-ai blestemat cu seara asta de 30 octombrie, de ce?


Teo e atât de fericită în vinerea asta, 30 octombrie. A venit mai devreme la mine în birou. Fusese să-și ia printurile pentru expozitia de luni. Voia să le desfacă să mi le arate. N-am lăsat-o. Să  nu le stricăm, hai să ne uităm așa, printre folia asta cu care sunt împachetate.
– Bravo, băi Teo! Luni sunt acolo. O să mă îmbăt, deși n-am voie.
– Ahahaha, nici eu, dar îmi dai să miros!
– Ne facem un cod. Când simți că e rost de mirosit vin, trec cu paharul pe la nas.
– Băi, poate nu vii. Sper să vii. Mi-ar plăcea mult să vii!

Știe Teo ce știe. Eu am crezut că e lunea trecută, când, la fel, nu m-am dus nici la birou, am zăcut în casă și nu m-am ridicat din pat. Marți i-am dat mesaj și mi-am cerut scuze, că mi-a fost prea rău în cap și n-am părăsit patul. Ce ironic. Pe mine depresia m-a împiedicat să fiu în Colectiv în vinerea asta blestemată.


Teo, am stat și am stat și n-am știut dacă să scriu postul ăsta. Și apoi mi-ai vorbit iar, mereu cu un pas înainte, mereu aia puternică dintre noi. Iubeai când scriam ceva, orice. Când mă rugai să-ți scriu ceva o făceai cu grijă și “când poți tu”, “dacă poți tu”, “cum poți tu”, de parcă mă rugai să-ți dau un rinichi, dar ți l-aș fi dat și p-ăla. Știi de ce?

Pentru c-ai fost ATÂT de căpoasă cu mine. Doamne, Doamne, Doamne. Nu te-au dat înapoi nici ochii mei umflați, nici privirea de sălbatică, nici clacările mele. Erai acolo, râdeai tare, doamne ce zgomotos râdeai, cu pinguinii tăi și cu mici surprize. La prima ninsoare cu un an înainte de vinerea asta blestemată, mi-ai adus o lumânare în formă de om de zăpadă, deși tu iubeai ninsoarea, căci canicula îți făcea foarte rău

– Ți-am adus un om de zăpadă să-i dai foc, bagă!

Aproape că-mi trecea depresia primei ninsori. Și apoi toată iarna aia mi-ai adus vișinată de la mama ta, în cele mai urâte zile. O dată trebuia să dau un telefon sau să intru în direct și eram superpanicată. Tu nu erai în redacție, eram cu John în birou și mi-au picat ochii pe vișinata de la tine:
– John, eu dacă nu beau ceva, nu vorbesc la telefon. Fă-te că nu mă vezi, eu m-apuc de ea.
– E 11 dimineața, Gretule!
– Fă-te că nu mă vezi.

A fost o zi bună atunci, știu c-ai râs mult a doua zi de cum m-am bețivănit eu la birou ca să-mi fac curaj să vorbesc la telefon. După o săptămână, mi-ai mai adus provizii.


E vineri 30 și Teo nu mai e supărată pe mine. Doamne, cum e Teo! Merge în continuare la meciuri, pe frigurile astea. O bat la cap, băi, izmene, multe pulovere, pe bune că vrei să mergi? Dă-l încolo de meci, e la 9 jumate, se întunecă de la 5!!
– Daaaa! Mă îmbrac bine, lasă, să aibă băieții poze mișto mâine. Plus că joacă Rapidul nostru. Tu nu vii?
– Pe frigul ăsta?! Doamne, apără și păzește!
– Frig, nefrig, viața e prea scurtă să stai în casă.

Trecută prin atâtea operații, mereu conștientă că mâine nu ne e promisă, Teo trăiește în fiecare zi frumos. Curajos. La meciuri, la concerte, mereu în mișcare, mereu cu planuri, mereu gata să facă de toate. Să înoate pentru copiii bolnavi, să organizeze expoziții, să facă frigul pe stadioane s-aibă băieții poze, că noi nu avem o galerie foto, să nu mai stăm să luăm de pe Mediafax sau Prosport, să ne îndrăgostim amândouă de pletosul de la 2Cellos, după concertul de la Sala Palatului. Doamne, cum e Teo!


Dragă Teo, ce-a fost în capul tău să-ți iei rămas bun de la mine cu câteva zile înainte de vinerea asta nenorocită? De ce-ai simțit că pleci, de ce, de ce? De ce nu am simțit și eu blestemul care avea să lovească pentru noi și să te țin cu forța departe de Colectiv astă-seară? De ce vorbeam atât de des, atât de mult, atât de sarcastic despre norișori și harpe și cum mai bine mergem jos, că e cu rock, cu flăcări, cu acțiune? De ce mi se pare că te văd la concerte, pe stradă, în magazine? De ce îți aud râsul ăla, puternic, des în capul meu, în cele mai greșite momente?


În noaptea aia, a început s-apară din feed în feed, că asta e noaptea în care o să murim câte puțin, cu toții. Incendiu în Colectiv, urlă Facebookul, dar eu  nu sunt foarte panicată. Îți scriu pe mess să văd ce faci, dar nu răspunzi. Sunt sigură că ai treabă, nu insist. Îl sun pe Marian, așa, mai mult de control. Marian e alt om. Îl simt din voce. El cu Junior au ieșit cu mare noroc printre primii, după ce Junior a văzut că ia foc tavanul.
– Și Teo?
– Teo e rău, au luat-o cu ambulanța.

Mă sperii un pic, dar mă gândesc c-ai trecut tu prin operații mult mai grave. Nu mă pot dezlipi însă de Facebook. Începem să numărăm îngerii, încep să apară poze, începem să conștientizăm toți că nu vom uita și nu vom ierta noaptea asta blestemată. Doamne, Teo! Mâine dimineață, când mă trezesc, îmi dai cu seen la mesaje și faci mișto de mine? Promiți? Promiți? Beau jumate de sticlă de vin și mă culc. Sigur dimineață o să fie mult mai bine. Bagă presa în ele, știu și eu cum se face, să pară mai rău decât e.


Dimineața, nici presa nu reușește să descrie cu adevărat infernul de acolo. Doamne, Teo, n-a fost un vis urât? O farsă de Halloween. Începem să ne interesăm de tine, de ce putem face, de cum ești, de cum putem să ajutăm. În sufletul meu, știu sigur că o să treci și peste asta. Trec o zi, două, trei, patru. Nu e bine. Sufletul meu se face cioburi și nu mai știe să se lege la loc. Sunt în depresie și mă cert în fiecare zi cu Dumnezeu ăsta meschin. Mai bine eram eu în locul tău, n-am nimic de pierdut, tu aveai atâta chef de viață! Mă simt o impostoare în viața mea și mă rog pe ascuns să te ridici tu din pat și să mă ia pe mine.

Vin la Spitalul de Arși, acum 4 ani am zăcut și eu acolo, semnând foi în alb, cu complicații care nu erau în plan, dar “e normal, se mai întâmplă din când în când”. Sunt în faţa spitalului şi mă rog în gând c-un ochi la biserica de lângă. Suntem amândouă atee, ce-ai râde de mine să mă vezi acum făcându-mi cruce. Ştiu spitalul pe dinafară, azi n-am voie să intru în el şi sunt sigură că o să fii bine și tu. Nu mă pricep deloc, medicii zic că ești în comă indusă, că durerile sunt prea mari. Deci tu poţi să te trezești oricând, doar că te-ar durea prea tare şi mai bine dormi, copile.

Nu mă pricep deloc, dar Alex n-a fost niciodată mai albă la față ca azi. Are ochii cusuţi de aţă roșie și eu încep să spun și mai tare Tatăl Nostru. Aflu că vei fi transferată și eu încep să mă închin cu babele în autobuz la toate bisericile pe lângă care trecem.

Luptă, Teo! Ai trecut tu și prin iaduri mai urâte! Uite, la meci la Rapid, ai avut bannerul tău. Abia aștept să-ți văd reacția când o să te trezești, că tu poți să te trezești oricând, nu? Doar c-ar durea prea tare și ce sens are? Mai spun o dată Tatăl Nostru și îl somez pe Dumnezeu că asta e ultima șansă pe care i-o dăm. Ok, God?

Acolo sus, God nu răspundea nici el la mesaje.


Dragă Teo,

De ce trebuia să-ți placă rock-ul, de ce ți-ai luat la revedere de la mine, de ce-a făcut God asta?
Mi-e dor de tine, Teo.
Mi-e dor de tataie, Teo.
Are grijă de tine, da?
Pun pariu că beți bere și vă uitați toată ziua la meciuri.
Pun pariu că în fiecare dimineață vă face paturile, 65 de paturi!, și vă așteaptă cu omleta făcută, plus un țoi de țuică. Pentru pofta de mâncare. 
Pun pariu că vă bate la cap să vă îmbrăcați gros și să mâncați.
Pun pariu că și-a făcut o curte frumoasă, cu capre, și stupi, și câini, și flori cu care să o aștepte pe mamaia, cu un foișor unde vă strângeți seara să cântați, să beți vin de la el din curte, să vă îndrăgostiți, să mâncați ciocolată, să faceți tot ce mai aveați de făcut pe Pământ.
Pun pariu că s-a apucat să asculte rock, dar voi îi mai cântați și un Liviu Vasilică din când în când.
Pun pariu că vă învelește când adormiți îmbrăcați lângă sobă, în bucătaria de iarnă.
Pun pariu că face mișto de voi dimineața și vă tratează de mahmureală cu murături.
Pun pariu că faceți mișto de el când pleacă la pește și se întoarce cu 2 hamsii și o algă.

Pun pariu că vă uitați de sus la mine, la noi și vă lăcrimează și vouă ochii de dor.

Și atunci începe să plouă ușor, iar eu ies în cizme de Electric și sar din baltă în baltă, urlând la voi:
– Băăăi, nu mai plângeți. Ce naiba, tataie, ia-i tare pe copiii ăștia, că nu mai e mult și o să ne vedeeeem iaaaaar! Pentru o eternitate, vă dați seamaaaa? Mai păstrați vișinată și pentruuu mineeeee!

Și, fără să mă vedeți, m-ascund undeva, plâng cu urlete și cu nervi și nu înțeleg nimic, dar absolut nimic din viața asta. Simt că mă sufoc de frică. Nu de frica de moarte, ci de gândul că poate n-o să ne mai vedem niciodată și înnebunesc de groază și de dor.
Nu se poate să fi fost doar atât.
Nu se poate.
Nu
se
poate!
Mai avem multe să ne spunem.
Mai avem mulți pletoși de care să ne îndrăgostim.
Mai avem atâtea tatuaje să ne facem!
Plus că am terminat vișinata de la tine, Teo!

3 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *