Depresia mereu își face loc

“Cum mai ești, Gret?”, tot primesc mesaje de la necunoscuți mai ales, că ai mei îmi iau pulsul de două ori pe zi, mai ales c-au anunțat ăștia nu știu ce val de frig polar și cred că-și fac griji. Pe mine mereu zăpada mă bagă în depresie, dar ce naiba nu mă bagă pe mine în depresie? 🙂

Teoretic sunt OK, tratamentul cel nou funcționează bine. Nu o să vă zic ce iau eu, chiar dacă am tot fost întrebată și am refuzat de fiecare dată să spun. Pentru că nu cred în pastile luate după cum te taie capul, după ce-a funcționat la fata aia simpatică de pe net (adică eu!). Știu cum e când te lovește disperarea, ai lua orice, fără să te uiți pe prescripții, fără să te uiți la bani, fără să te uiți la nimic. Și, insist, doar un medic avizat e în măsură să te citească, să te supravegheze, să te testeze, să te facă bine.

A venit apocalipsa și zilele astea, dar cumva m-a prins mai la adăpost. Nu atât de bine pe cât mi-ar fi plăcut, dar nici atât de rău pe cât eram obișnuită. Au fost uragane și mai rele, o fi fost și ăsta, dar l-am trecut decent. La cap, zic. L-am trecut aproape bine, m-a prins și la Mirela și la Hope (ăsta bleg din poză, da), beagle-ul lor cu care am dormit în fiecare noapte și despre care cred sincer că e un terapeut mai bun decât mulți dintre cei pe care i-am cunoscut eu. Mă țin departe de site-urile cu câini, pentru că m-ar omorî mama și pentru că l-aș chinui în garsoniera cea micuță. Lasă, câștig la loto și o să stau la o curte mare, cu 3 labradori, 1 beagle, 1 amstaff, 1 brac german si 1 viszla. Plus, rațe care vor face mereu pui și vom avea rățuște non-stop în curte, chiar și iarna.

Doar că depresia își face mereu loc. Nu a avut unde să umble la cap foarte mult, pentru că pastile, dar a umblat prin alte părți și s-a manifestat c-un vitiligo de toată frumusețea. A început pe burtă, urcă ușor spre decolteu și pe gât. Avem în familie un caz, dar știam că se manifestă până în 30 de ani, deci eu și Mirela ne-am considerat scăpate. Am văzut și eu ceva-ceva pete, dar am zis c-o fi de la bronz, de la vreo cremă, de la whatever. Nu sunt foarte speriată c-aș putea păți ceva cu adevărat rău, știu exact că o să mor foarte, dar foarte bătrână, că doar trebuie să mă chinui mult și bine în viața asta. So, nu le-am dat importanță.

Până m-a văzut Mirela în cabina de probă și s-a holbat ce s-a holbat, apoi a concis:
– Sis, tu ai vitiligo ca Alex!

Mhm. Super. Nici măcar asta nu m-a întristat. Dacă e pe bază de stres, mai bine să se ducă pe burtă, nu la cap. Sunt absolut convinsă că undeva Universul râde de mine big time. Toată lumea știe, îmi place bronzul, cred că n-am stat 5 minute adunate în viața mea sub o umbrelă. Ce puteam să fac? O boală care depigmentează pielea.

Teoretic sunt OK, deci. Practic, depresia a găsit ea un fel de a-mi arăta că e aici, cu mine, pot s-o anesteziez cu pastile, că găsește ea ceva. Știu, da, nu se face vitiligo de la depresie, dar se face de la stres și ăștia doi sunt prieteni. Nu că m-ar fi întrebat cineva, dar prefer așa, să-mi se ducă din culoare decât să mi se ducă mințile care încotro. La ele țin mai mult decât la un bronz în Vama Veche.

So, what’s next, Universule?
Dacă tot ai de gând să distrugi tot ce iubesc, să știi că sunt mare fană PSD și îmi place mult frigul.