Gret.ro

Cum cred oamenii care blamează pastilele că funcționează tratamentul pentru depresie.

– Bună ziua, domnul doctor, am depresie.
– Nicio problemă, luați pastila asta roz dimineața, asta albastră seara și gata. Mai veniți peste 3 luni să vă mai dau și alte culori.
– Wow, mulțumesc, sănătate.
– Sănătate! 

Sunt pe tratament medicamentos de 20 de ani pentru depresie. Primii 7-8-9 ani au fost un adevărat iad. Erau anii 2000, oamenii nu vorbeau despre asta, mulți psihiatri nu erau pregătiți pentru asta, tratau cu ceaiuri și cu “fericirea e o alegere”, “sunteți tânără și frumoasă, aveți un job respectabil, lucrați LA PROTEVE, aveți o familie care vă iubește”. Anyway, au fost luni la pat, internări la Obregia, uși sparte de prieteni și toate relele pe care vi le închipuiți și pe care nu vreau să le scriu, că devin reale și re-trăibile. 

În ultimii ani, am fost extrem de funcțională și stabilă la căpuț. Am încetat să mai vorbesc despre depresie, pentru că lumea ajunsese să mă asocieze cu asta. Eram invitată să vorbesc despre pe scene, în emisiuni, da pe unde nu. Devenisem influencer pe depresie și eu nu vreau să fiu nici influencer, nici Greta egal depresie. În plus, lumea începuse să vorbească despre asta, nu mai era o rușine, nu mai era o slăbiciune. Avea cine să povestească mai departe. România înțelesese (sau cel puțin în bula noastră de România) că e o boală și trebuie tratată ca atare. 

Acum e un val nou de hate pentru cei care spun că sunt pe tratament. De parcă mergi la doctor, iei rețeta și gata, puf, de-a doua zi te speli pe dinți, faci curat în casă și viața e iar frumoasă. Între timp a apărut și Ozempic, injecția minune care îți taie foamea. Doamne, dacă ar exista o injecție minune care îți taie gândurile de suicid, tristețea asta care te mănâncă de viu, pe viu, din interior și groaza de-a te trezi în fiecare dimineață blocat în negrul ăsta din cap. 

Dar nu merge așa. Nu încă. Nu știu dacă o să apuc ziua în care iei o pastilă, un praf, o injecție și, puf, alergi pe câmpii de fericire. Mi-ar plăcea, dar nu cred. Creierul ăsta încă e o necunoscută pentru noi, am ajuns și pe Lună, și pe lângă Lună, dar la el nu am ajuns încă de tot. Nu știu ce fac cercetătorii ăștia, dar să-l descifreze odată. Și mai repede, că nu mai are nici Taylor turneu, ce altă bucurie să mai tot aștept.  

De când a început anul ăsta, jur că m-a înfrânt. Pe aproape toate planurile. D a început să se instaleze ușor, cu tot tratamentul stabil, funcțional, care a mers bine în ultimii ani. Mai întâi îți spui tot ce-ai învățat în timpul ăsta. O să treacă. Le iei pe rând. Ziua și situația. Îți faci liste mentale pentru tot ce-ai, ce ești, ce-ai strâns. Ești recunoscătoare. Stai în centru, îl ai pe Aku, Greta, pe Aku, acest ghem de blană și iubire care depinde 100% de tine, ai un job, un cap încă creativ, dar mai ales funcțional, ai o familie (ok, doar mama și sora au mai rămas, dar nu, nu ne gândim la câte castroane cu colarez se împart de ziua morților, nu), te trezești dimineața și faci sport, tot nu îți place, dar faci, te duci, vorbești cu oamenii, râzi frumos, asculți Taylor Swift care are o melodie pentru orice stare pe care o ai, luminițele merg în casă și miroase a pepene galben de la parfumul ăla de cameră care îți place și pe care ți-l permiți să-l cumperi, când alții nu au ce pune pe masă. 

Și merge așa. O zi. O săptămână. O lună. O oră. Dar D face întuneric din ce în ce mai mult în tine, cu toate luminițele tale din casă, din hol, de pe palier, din oameni și din lista de lucruri bune.

Și-am ajuns în mai, cu tratamentul pe doze maxime, care se ține tare, tare, dar nu mereu și nu suficient. Ba chiar săracul cap nu mai găsește butonul nici de pilot automat. Să-l manevreze Aku, mai bine. Oricine, dar nu eu, nu eu din bezna asta. 

Și iar ajungi să te joci cu pastilele. Să testezi doze noi, culori noi, medicamente noi. Combinațiii de n luate câte n. Până te găsești iar sub mormanul ăsta de haine aruncate prin casă și vase în chiuvetă, sub întuneric și sub ruine, ca într-un episod The Last of Us (sezonul 1, nu mizeria de 2). 

Here we go again. Îmi place să cred că toți anii ăștia m-au învățat niște mecanisme sănătoase și nu mai poate să fie atât de negru, ca la început, când se trata D cu glume și ulei de lavandă la tâmple. Vedem. Ziua și situația. Și pilotul automat, manevrat de un motan negru care nu vrea decât să doarmă și să facem cucu-bau prin casă. 

O să fie bine, nu are cum să nu fie bine. Îți ia doar 5 minute să te duci la primul doctor pe care îl găsești pe drum, ce naiba:
– Bună ziua, domnul doctor, am depresie.
– Nicio problemă, luați pastila asta roz dimineața, asta albastră seara și gata. Mai veniți peste 3 luni să vă mai dau și alte culori.
– Wow, mulțumesc, sănătate.
– Sănătate!