comments 87

Depresia nu se tratează cu citate | Ce vesel pari cu 36 de ore înainte să te sinucizi!

Iar n-am mai scris, pentru că am fost un pic plecată (și cu capul) zilele astea. Acum am văzut și eu video postat de soția solistului de la Linkin Park, un video cu 36 de ore înainte ca el să se sinucidă, în care râde, e cu familia (soția și 6 copii) și prietenii. După o zi și o noapte, s-a sinucis.

Eu sunt depresivă. Și sub medicație. Am mai zis asta. De câteva săptămâni, am redus pastilele foarte mult, pentru că m-am simțit zmeu și mi se părea că I got this shit! I didn’t. M-a lovit de n-am mai știut iar de mine. Când e ceva chimic dereglat, nu se tratează cu discursuri motivaționale și meditație. Ajută, dar nu vindecă, așa cum nici pneumonia nu se tratează cu lămâi și ceai de tei. Ajută, dar nu vindecă.

Depresia nu ne iartă pe niciunul. Pilot, barman, om al străzii, președinte de țară sau de scară. Nu e o alegere, nu o greșeală. E o boală, una de care încă ne rușinăm ca handicapații. În 2017. Facem campanii despre mustața la femei. Despre menstruație. Despre constipația la bărbați. Despre avorturi. Și hemoroizi. Și orezul cu lapte raw care nu conține nici orez, nici lapte. Dar nu vorbim despre depresie. Ce rușine să fii trist!

De parcă o iei ca boul, că nu te-ai protejat. De parca o faci c-ai mâncat mizerii dupa șase seara. Eeeeei, așa îți trebuie! Sau c-ai băut prea mult. Sau prea puțin. Sau c-ai înjurat necunoscuți în parc. Sau că n-ai citit prea multe cărți. Sau că le-ai citit pe toate. De parcă ai făcut ceva greșit, orice!, pe lumea asta.

Depresia nu e un alint. Nu e o invenție a femeilor. Nu e cerșire de atenție. Nu e o pagină de suport pe Facebook. Nu e o criză cu motor la 40 de ani. Nu e o poză cu efecte gri și negre de Pinterest. E recunoscută medical, oficial, sufletește. Numai noi, rușinații pământului, nu o recunoaștem. Sau cel puțin aici în România, în Dristor, colț cu șaormeria. E mai rea decât cancerul. Acolo știi că mai ai puțin și trăiești tot ce-ai ratat până atunci, te bucuri de tot. În depresie, știi că mai ai mult, ratezi tot din ce-ai putea trăi și nu te bucuri de nimic. Nimic bun la ea, nimic artistic, nimic înălțător. Cred că și Cioran ar fi dat oricând depresia pe un cancer. 365 de zile pe an în care te urăști sunt greu de suportat. Mai bine puține zile, dar mai bune, chiar și cu niște comedii proaste, să râzi ca boul și să bei bere, deși nu ai voie de la radiații. Să bei bere, nu să râzi ca boul.

E o boală și ea trebuie tratată ca atare, studiată în școală, de când ești mic, că poate Ana are depresie, nu doar mere. Are nevoie de medicație.  În primul rând. Poate are nevoie și de un tratament al ei, cu oale cu ciorbă de la bunica și îmbrățișări pe saloane. Cu scoici la urechi în care auzi marea. Cu griș cu lapte și roșii cu ceapă. Cu pastile. Cu flacoane. Cu injecții. Cu transfuzii. Cu labradori cu urechi mari. Whatever works, whatever.

Mi-ar plăcea să existe o mie de linii telefonice pentru fiecare țară, oraș, sat din lumea asta, la care oamenii pot suna să asculte marea. Sau să se asculte între ei. Sau poate s-asculte un specialist. De ce nu se unesc toate brandurile să facă mii și mii de campanii despre asta? Că e despre noi toți, despre ei, despre CEO sau șoferi, despre vedete sau angajați Metrorex. Depresia nu vinde, căci e o rușine să fii trist.

Mi-ar plăcea ca unii prieteni să nu mă mai întrebe clișeisticele întrebări cum au văzut ei la Coelho, în vreun Ted sau la Olivia Steer. Astea sunt cele mai rele:

  • Dar ce-ți lipsește, frate?
    Când faci leucemie, te întrebi ce le-a lipsit globulelor albe?
  • Ai prea mult timp liber.
    Da, așa se face depresia. De la prea mult timp liber, așa cum și pojarul se face de la prea multă piele care se plictisea fără bube.
  • Știu eu un video de la Ted în care…
    (&(^Ted. Oamenii ăia vin ca la teatru, își fac numărul, aplauze și pleacă acasă. Nu e nici măcar stand-up comedy, că acolo mai ai dreptul la câte o replică. Doamne, să am eu în fața un Ted Viral Din Ăsta, într-o zi proastă, că l-aș desființa, l-aș călca pe cap, ar pleca plângând.
  • Ai încercat să faci sport?
    Nu prea. Doar 6 zile din 7.
  • Să mănânci sănătos?
    Când am mâncat ultima pizza se filma “Moromeții”. 1. Moromeții 1.
  • Fericirea e o alegere! Sau insert orice aici ____ e o alegere!
    Asta e moartea și într-o zi o să încep să împusc oamenii în genunchi când îi mai aud. Stupizi și noi că nu alegem în viața asta să fim fericiți, bogați, iubiți, mai înalți cu 10 cm, cu familia întreagă. Ne place să ne chinuim aiurea, când, ce să vezi, totul e o alegere.
  • Știi ce mai ajută? Meditația.
    Sigur. Așa crede și Oliva Steer, nu știu de ce nu m-am gândit la niște meditație, o mandarină și un duș fierbinte, pare că asta ar trata și depresii, și pietre la rinchi, și un cancer și, dacă insist puțin cu mandarinele, sunt șanse să mă trezesc într-o dimineață blondă, cu gropițe și 15 cm în plus.

Mi-ar plăcea să nu mai zâmbim pe stradă, doar pentru că așa spun pozele motivaționale de pe Facebook, daca nu ne râde, pe bune, sufletul. Să nu pozăm frumos în selfieuri, să nu fim altruiști, să nu ne purtăm frumos cu nimeni, doar ca să îi menajăm. Pentru că lumea o sa creadă că suntem bine. Cum părea și solistul de la LP.
Pe mine înjurați-mă când mă vedeți.
Dați-mi una dupa ceafă.
Plângeți în metrou.
Urlați pe stradă, dați picioare în stâlp la semafor.
Că poate eu sau altcineva sau oricine!, se întreabă ce dracului e cu voi.

Sau poate vă întrebăm chiar pe voi de ce plângeți pe stradă.
Hei, ești bine?
Nu ești, că n-ai plânge pe peron la Izvor.
Ce-ai pățit?
A, ți-a murit cineva.
C-un duș fierbinte ai încercat?

87 Comments

  1. Dragos N. D.

    Depresia nu se tratează nici cu litere sau filme. Uneori, însă, fac atât de mult bine, atât de mult! Uneori sunt colac de salvare, când afli că nu ești singur, că cineva știe cum este, că cineva înțelege.
    Mulțumesc, Greta!
    Ieri, luni seară, am scris o scrisoare pentru nimeni, pentru mine poate. Poate nu e frumos, dar o postez aici drept mulțumire:

    “ A mai trecut o Luni. Cu al ei Weekend cu tot. Ăștia doi nu mai au de gând să divorțeze odată, ever?! N-au aflat că suntem în secolul 21? Anul “de grație” (OMFGs, ce-mi place asta) 2017, când divorțul e cool!
    După duminică să vină joi. Joi cu chef de amândoi. Cu soare și pregătiri cu plecarea de vineri. La Mare, unde altundeva!? Marea de Toamnă, cu plaje pustii și singure, depresivă și uitată, calmă și furtunoasă, cu care să stai de vorbă. Cu Ea, cu tine, cu pescărușii guralivi… Și sticla de ouzo.

    Anyway, weekendul ăsta n-am avut ce să citesc. Cum Gret.ro a fost în revizie (Offff!), iar nicio carte nu mi-a făcut cu ochiul de pe raft – barul lor unde-și beau tacticoase curaçao-ul, am rămas cu ultima soluție: maratonul de filme. Cu speranța rar împlinită de a găsi o perlă, de a-mi da acea stare de high, de feelgood, care mai dă o gaură norilor depresiei, împrăștiind măcar temporar fumul toxic al madamei D.

    Unul dintre filme m-a atras prin titlu. În primele minute am recunoscut-o pe Emmy Rossum din “Shameless” (yay!), uitasem ce mult mi-a plăcut. Și Emmy și serialul. Cum îmi place să fac asocieri, mă străduiam să-mi amintesc cu cine seamănă. Mă seacă atunci când uit ceva, nume, titlu, melodie, whatever. Nu mă lasă în pace cu zilele!
    Finally, îmi cade fisa. Cu Greta. Buuuun…. Liniștit acum, mă întorc cu mintea la film. Încep să curgă replicile… Măăăh… WTF?! Seamănă cu Greta dar mai și vorbește așa cum scrie Greta? What were the odds? Crazy coincidence!
    Mă prinde tare filmul, scenariul mă lasă mască, scris așa cum îmi place, așa cum gândesc. Așa cum mi-ar fi plăcut tare să pot să scriu. Așa cum scrie Greta!
    Hmmm, oare a scris Greta scenariul sub pseudonim și a mers pe burtă?! Cercetez și aflu că scenariul e scris chiar de regizor, Sam Esmail.

    După film, cei doi s-au căsătorit! Yooppie!!!
    Literele Gretei s-au îndrăgostit de Greta!
    Că Greta e îndrăgostită always & forever de litere.
    E crazy coincidence!

    Cosmic crazy blue, cum ar spune și iubitul meu om Carl Sagan, plecat în road-trip spre stele. Sau Robin Williams, din “Patch Adams”, plecat și el în același trip. Stele care se întorc în stele. Acasă.
    Făcuți din stofă de stele. Plecați mult prea devreme. Alungați de madam D, în echipa celor mulți care joacă printre stele. F*** you, cunning madam D!

    Antonimele iubirii și fericirii nu sunt ura și tristețea. Sunt depresia și singurătatea!

    Comet Cosmic Blues…”

    -O săptămână înstelată, cu multe găuri în nori!
    Comet http://imdb.com/rg/an_share/title/title/tt2965412/

    P.S. Mai ajută un pic înghețata, mâncată cu lingura din găletușă mare la un film bun, în pijamale cu Goofy, cu un labrador tembel alături. Doar că îngrașă. Înghețata, nu labradorul! El te slăbește când te aleargă în parc. Mai ajută mult prietenii, ăia care rămân după ce te îmbolnăvești. Ăia care știu ce să spună, dar mai ales știu să tacă. Doar să fie aproape. Un fel de Jiminys și Casperi.
    Și cafeaua.

  2. Ataci, foarte corect, ideea ca fericirea e o alegere. Ataci, foarte corect, aceste masti ale echilibrului pe care le poarta atatia, ascunzandu-si starea reala. Spui, la sfarsit, foarte corect, ca pot fi motive ale starii depresive care nu tin de nimic fiziologic. Insa mesajul principal al postarii este ca depresia este o boala, o dereglare fizica, si se trateaza cu pastile. Adica, “normalul” ar fi ca, indiferent de ce se intampla, omul sa nu fie deprimat, iar daca e atunci problema e a sa, nu a lumii, a societatii, sau pur si simplu ceva ce tine de faptul ca life sucks. Adica fix discursul “profesional” care face nu doar sa nu se abordeze cauzele reale ale problemei, ci chiar sa se incurajeze agravarea in continuare.

    Sigur, exista cazuri cand este o disfunctie fiziologica, iar in acelea tratamentul tine de medicina. E posibil sa te numeri printre ele, n-am cum sa stiu asta citind o postare care mi-a ajuns in feed.
    De fapt, daca luam depresia ca un termen medical, poate corect ar fi sa spun ca toate cazurile de “depresie” sunt de acesta natura, insa acestea sunt de fapt putine, doar o mica, poate foarte mica, parte din cele tratate, raportate, resimtite… In rest e vorba de o reactie normala la evenimente negative, sau la lipsa unora pozitive cu un impact suficient pentru a contrabalansa valoarea in sine negativa a vietii, care garanteaza nevoi, dorinte de multe ori neimplinite, neplaceri, dureri, suferinte, boala si intr-un final moarte. Iar aceasta valoare negativa este perceputa cu atat mai intens cu cat persoana e mai inteligenta, rationala si aplecata catre analiza aprofundata, aceste persoane avand si o perceptie mai pronuntata a evenimentelor negative, observandu-le si pe cele de care nu sunt afectati direct, sau nu imediat, sau realizand implicatiile care nu-s imediat evidente. Ori in toate aceste situatii, lipsa acestei reactii, a nu fi “deprimat” cand situatia este de asemenea natura, arata de fapt o problema, o incapacitate de a reactiona la un stimul, sau chiar de a-l percepe.

    Repet, sigur, exista cazuri cand este o boala. Insa vorbim de cazurile in care persoana este incapabila sa iasa din aceasta stare chiar daca viata sa este chiar buna in momentul respectiv, conform planurilor, viziunilor, dorintelor sale, nu are vreo relevanta ce considera altii ca ar trebui sa-i fie suficient pt. a se simti ok. Sau, in cazul tulburarii bipolare, de situatiile cand persoana trece de la stari negative la stari pozitive fara ca asta sa aiba vreo legatura cu stimulii, cu evenimentele sau situatia in care se gaseste. Insa in rest…
    Si in cazul catora se poate spune ca exista astfel de perioade de control, de viata foarte buna conform propriei definitii, ca sa se poata demonstra disfunctia? Din acest punct de vedere, se poate spune ca depresia e o “boala” a dezvoltarii si modernitatii, pt. ca doar in astfel de conditii exista posibilitatea, si atunci rara in practica, existentei unor astfel de perioade. Plus ca dezvoltarea, educatia, accesul la informatie pot creste inteligenta si capacitatea de analiza, si aplecarea spre asta, si deci puterea de perceptie a evenimentelor negative.

    Ai facut acea comparatie cu cancerul. O faceam si eu intr-o vreme, dar altfel, legand asta de tratamente. Spuneam ca a trata depresia care are o cauza nefiziologica, deci marea majoritate a cazurilor, cu medicamente sau alte proceduri medicale e ca si cum ai trata cancerul doar cu analgezice. Insa mi-am dat seama ca de fapt comparatia e incorecta, pt. ca vorbim de o problema strict fizica in cazul cancerului. O comparatie corecta ar fi, de exemplu, a da analgezice, sau chiar a trata strict ranile, cuiva care e batut, fara a opri batausul, ci eventual mai si spunand victimei ca sufera de o boala pt. ca resimte durerea si i se rup oasele sub pumni si picioare. Sau iarasi, a da analgezice si eventual a trata ce rani pot fi tratate in acele conditii cuiva pe care a cazut un obiect greu, fara a ridica obiectul.
    Cauza ramane, problema ramane, iar in loc sa se perceapa asta si sa se incerce rezolvarea sa, sa se spuna ca e ceva in neregula cu societatea care incurajeaza sau permite sa se intample acele lucruri, sau cu cea in care, in ciuda nivelului de dezvoltare si de cunoastere care ar permite asta, multe dintre problemele inerente vietii inca nu sunt rezolvate pt. imensa majoritate, vina se da pe victima, pe cel care le percepe si reactioneaza ca atare in loc sa accepte orice si sa mearga mai departe.

    Ce vreau sa spun e ca…
    … De fapt am spus multe.
    … Dar… Zic ca primul lucru de facut daca vrei sa ajuti o persoana deprimata e s-o asculti. Nu sa incerci s-o “repari”, nu sa oferi solutii, pur si simplu sa asculti. Preferabil si sa incerci sa intelegi, dar in primul rand sa asculti in timp ce-ti spune exact cum se simte si exact de ce se simte asa. Prin asta si incurajezi, si chiar ajuti, persoana sa-si dea seama mai bine care-s cauzele, si chiar si efectele specifice.
    Apoi, daca vrei si te crezi in stare sa ajuti mai mult, daca exista cauze care tin de viata, de intamplari, de conditii, rezolva acele probleme care afecteaza persoana respectiva, sau ajuta cumva la rezolvarea lor. Sigur, uneori e imposibil, dar atunci iarasi, nu-i nimic in neregula cu persoana pt. ca reactioneaza ca atare la ele, intra la life sucks, a nu percepe asta ar fi de fapt problema.
    Orice altceva nu-i ajutor, ci mai degraba dimpotriva. Mai ales pe scara mai larga, intarind acest mesaj, cum ca problema este la cei care percep situatia, nu in situatia in sine, nu in lumea care o accepta, chiar incurajeaza, sau oricum care nu se lupta s-o rezolve, sa faca vietile oamenilor sa nu mai genereze aceste trairi negative.

    • Greta

      De acord in mare cu ce spui. Nu militez pentru pastile, pe gret.ro si in general, in viata, vorbesc doar despre mine, ce functioneaza la mine. Cand depresia ajunge o boala, cu dereglari atestate de analize, da, o sa iau pastile si o sa militez pentru ele. Nu stiu insa daca nu e depresie si in cazul unei persoane cu analize perfect normale, caci depresia, din ce-am studiat eu, nu iese intotdeauna la “rmn-ul” de care dispune tehnologia in momentul asta. Nu stiu. Tind sa cred ca nu. Dar again, incurajez pastilele in cazul meu si ma refer doar la mine. As fi ipocrita si n-am facut asta niciodata sa imi dau cu parerea despre alti oameni. Depresivi sau nu. Ce fac, cum fac, de ce fac. Cum se imbraca, cum sorb ciorba cu lingura, cum iubesc, etc. Niciodata. Fiecare sa faca ce vrea, ce simte, cum simte. Si la fel si eu. Vorbesc doar pentru mine, despre mine. Si in postul asta, si in toate. Si in viata, pe strada, in metrou sau la Mega 🙂

      • miki

        Si eu militez pentru medicatie, dat fiind faptul ca tarai dupa mine o depresie de ani buni. Am ajuns undeva la ‘doza de intretinere ii spun eu’, adica 1/2 antidepresiv dimineata si 1/8 somnifer seara (cred ca 1/8 e efect placebo, dar fara el nu adorm). Cand si cand mai iau cate 1/4 xanax de 0,5, dar nu zilnic.,.
        Voiam sa te intreb concret: ce analize ai facut si a reiesit din ele ca ai depresie? Lasa ce am citit, ma refer concret.
        p.s. imi place cum scrii, acum te-am descoperit. Eu zic ca e necesar sa mai scrii despre experientele astea, ajuta si pe altii. Eu as fi scris daca aveam talent, dar nu am.

        • crisser

          …asa e…cum se recunoaste o depresie??…insomnia este un simptom??… daca da…cred k ma paste o depresie!!…:(:(…daca nu m-am contaminat deja!!…

    • Gaius B

      Problema e ca fiind depresiv, traiesti in filmul tau, pe care numai tu il vezi, si oricat incerci sa-l descrii, cu lux de amanunte, si oricat de binevoitori, si dispusi ar fi cei de langa tine sa te asculte, mai devreme sau mai tarziu se plictisesc sa le povestesti acelasi film pe care ei nu il pot vedea si implicit nu-l pot intelege. Solutia ar fi sa iesi din filmul asta prost, pe care insa il cunosti la perfectie, cadru cu cadru, iti este familiar si prietenos. Stiu ca nu sunt coerent, ma straduiesc. 🙁

      • Ai scris foarte bine. Știi despre ce este vorba. Ai vorbit despre ce știi, ce simți! Singurul lucru, același cu care și eu, mulți alții, millions, ne rușinăm ca proștii, este că scrii rușinat, timorat. NU AI DE CE. Depresia nu este o rușine. Este o boală pe care trebuie s-o învingem. Nu ești singurul, iar dacă ai postat acum, înseamnă cä ești pe drumul bun. Dă-o în pizda mă-sii de rușine. Prejudecățile sunt mai rele decăt boala. Sunt otravă. E greu să te ajuți singur în depresie, căci creierul tău, cel cu care încerci să te ajuți, este chiar inamicul. Trebuie să găsești arme cu care să-l dobori.
        Fuck my brain! Sper că înțelegi paradoxul.
        E o luptă inegală, cu propriul dușman. Trebuie să fiiiiiiiiii mai viclean ca tine. Dă-i la cap!
        Și caută să ai lângă tine oameni care să înțeleagă. În rest, dă-l în pizda măsii de creier.
        E ticălos, noi putem fi mai scârbe decât el!

        • Mesajul meu era pentru Gaius B și miki. Poate și pentru mine! Poate pentru altele, alții, mulți care se luptă inegal cu “Guvernul” creierului! O luptă paradoxală, nedreaptă și haotic-confuză. Nu e nevoie de coerență literară, de talent filologico-oratorico-psihopupu! Mulți tac. Tac-tac-tac, că e “rușinos”. Că poate nu scriu coerent, ori cu “talent”. Că sunt născuți, crescuți, chinuiți, într-o țară handicapată.
          Țara, nu Ei, Voi, Noi! Într-o religie promiscuă, în prejudecăți inchizitorii, închizătorii! Într-o Țară din 2017 în care cancerul este rușinos, la TV, net, All-Modern-Media, peste tot. E cu eufemisme: “o boală neiertătoare”, “o lungă suferință”… Și unde ultima recomandare e cu cruci, acatiste, antonii-bocanisme, pelegrinaje, târâș pe coate și genunchi deja bolnave. Unde mor băbutzele pe capete, așteptând miracole de la desene pe lemn și sticlă făcătoare de minuni. Cu tarif.
          Unde s-a construit mult în ultimii 20 de ani!
          3 spitale, 5 case de bătrâni, 0 orfelinate, 6-9 cantine social-electorale, 12.000 mii biserici.
          Și bomboana pe colivă. O Catedrală a Neamului! Rușinii.
          De unde pleacă medicii. Impostorii triumfă. Rămânem singuri. În beznă. Ultimul stinge lumina. Cei care nu pot pleca au drum lung și plin de hopuri. Cu gropi. Lungul drum de la Maternitate la Cimitir. De la Maternitatea Grivița la Colectiv. Cu obol, ortu’ popii și acatiste pe-o parte. Cu biruri și impozite pe aialaltă. Cu amenzi și taxe. Că doar o amendă o iei când greșești. O taxă o iei când faci ceva bine. No way, Jose. No way, anyone.
          VORBIȚI! SPUNEȚI! PROTESTAȚI!
          Adevărul nu este acolo, afară. Este în noi, prin noi. În Tine, în cel care vorbește, poate, vrea, știe, caută, disperă, ajută.

          În Greta, care vorbește atât de out-of-the-box, original, realo-malițioso-ironico-inteligento-umoristico-tragico-comicooo. Despre ce este, mai ales despre ce NU este Depresia.

          În Luca, care vorbește, care știe ce spune și spune bine ce știe despre Depresie. Și sper că revine. Și ea. Și Greta. Și Mulțumesc! Mult! O mie de fotografii nu fac cât o vorbă trist de adevărată. O vorbă cât un vraf de cărți psihopupu. O vorbă cât Numele Trandafirului.

          În Cavalary, care vorbește direct, logic, științific, din cărți și profesie. Condescendent, dar, deși sec și cam neinteligibil pentru noi, muritorii de rând, pacienții de pe străzi și Piețe, ale Victoriei (!?!) sau de aiurea, spune adevărul. Dacă este specialist, dacă profesează, atunci îl voi asculta și eu. Cu un mic amendament. Să fi simțit vreodată, în creierul dumnealui, Ticăloșia Depresiei! Și să se fi tratat singur. Sau să fi tratat 1000 de depresivi. Cu o rată de măcar 50,1%. Și măcar 10 % să fi tratat Pro Bono! Altfel, ce spune rămâne corect, științific, logic. Altfel e degeaba. Altfel este doar descendent. Doar de sus. Eu nu sunt nici prea încuiat, nici prea… Totuși am reținut ceva bun. Prea puțin. Prea…

          Cavalary:
          “…Ce vreau sa spun e ca…
          … De fapt am spus multe.
          … Dar… Zic ca primul lucru de facut daca vrei sa ajuti o persoana deprimata e s-o asculti. Nu sa incerci s-o “repari”, nu sa oferi solutii, pur si simplu sa asculti. Preferabil si sa incerci sa intelegi, dar in primul rand sa asculti in timp ce-ti spune exact cum se simte si exact de ce se simte asa. Prin asta si incurajezi, si chiar ajuti, persoana sa-si dea seama mai bine care-s cauzele, si chiar si efectele specifice.”

          Paradoxal, contrariant, domnul Cavalary demonstrează exact hiba care ne lovește. În loc să asculte, propriul sfat, vorbește din cărți. Nu din suflet, sufletul creieros, ăla ticălos al nostru care ne sparge în fărâme, ne ciob-ârțește toate trăirile. Ne masacrează, visele, speranțele, trăirile trecute, familiile, viețileeeeeee. E-uri, cu otrava privatizată, pErsonalizată, peeeerfidă. ViEți artificialE.
          Da, life sucks. E cu sucks pentru toți. Bogați, săraci, prostănaci, academiaci, cocălarați, politicienați, alienați. Cu Arci doar pentru avantajați. De soartă. De dumnezeiaci.
          Depresia, din ce am înțeles după 20 de ani de sezoane de “Game of Depresiaci”, nu ține de Life Sucks.
          Într-adevăr, cei care au o inteligență mai “nativă”, moromețiană, ori mai educată-cultivată, înțeleg mai bine, acceptă mai repede, caută mai scormonitor, că au o boală, că au nevoie de prieteni, sfaturi, consiliere, medici, pastile. Whatever helps. Tot ei sunt cei mai vocali. Care se “văd”. E cu vârful de iceberg. Restul nu se văd. Sunt “ascunși”. Sunt dedesubt.
          Suntem toți, toți! Sub viață. E Infernul nepropăvăduit. Suntem văduviți de noi. Și tragediile sunt. Trăite în stil “zombie”. RomâniaWood-ic. Ajungem la pastile, alcool, etno-drogo-botanisme. Câți am văzut drame, lângă noi, poate doar la tv, poate chiar la prieteni, poate la colegi ori rude. Câți? Toți!
          Atunci când tragedia este la tine în casă, la cel pe care îl iubești, poate chiar la tine în ticălosul tău de creier, atunci încerci să înțelegi. Ca peștele eșuat care încearcă să respire pe plaja nemilos de pustie. Atunci, atunci, atuuuuunci doare! Doooaaareee! Cu toate vocalele mute. Toate tăcerile dure și prejudecate. Criminale.
          Da!, cancerul este preferabil, cum spune Greta. Vreau zile fericite, chiar de-s puține. Nu multe și înzăbrelite. Vreau să mor fericit, poate de cancer pulmonar. Poate de ciroză. Poate de sifilis. Nu, că de ăsta nu se prea mai moare. Păcat, n-am cum să-l gust.
          Măcar să știu că am trăit cum am poftit. Și am fumat și petrecut, și futut. Iubit tot și toate pe Pământ, înainte să ajung sub pământ. Mult, bine, vârtos.
          Să mor “sănătos”, plecând din Infernul personal, în raiul “Vieții de Apoi”? “Apoi” pentru mine vreau să fie, în vanitatea mea, Înapoi și sigur. Nu promisiuni de basm. Basmatic îmi place doar orezul cu curry și măr și piept de pui. Dar nu mă pot bucura de el. De nimic.
          Sunt în Închisoarea onestă a propriului EU. Sunt vinovat. Că m-am născut. Dacă asta e Infracțiunea condamnată de Tribunalul Vieții, atunci vreau Recurs. La Curtea Supremă. Curtea, Grădina, Parchetul, Zugrăveala Supremă!
          Vreau o Viață normală. D-aia cu Life Sucks. D-aia cu I’m Feeling Good. Cu Life Is Life. Cu What a Beautiful World. Cu Shit & Stuff. Cu Don’t Worry, Be Happy. ALL WE NEED IS LOVE. And a life. Get one, if you can!
          Cu flori, ciulini, vișinate, bunici, iubici, cicatrici, genunchi juliți, poze, postări, like-uri, tramvaie insomniace, trenuri somnambule, biciclete cu 12 locuri, labradori, iarbă (gazon de parc și stadioane, he-he-he, ce credeai…), Casperi și Jiminys, inimă cu cicatrici, suflet tatuat, Mări și ouzo și syrtaki, nisip șiret în șlapi și-n slipi, Vame Vechi și Noi… Noi, noi amândoi!!!!
          Vreau să nu mă mai gândesc la spusa doamnei Oana Pellea: “Când mori, mori. Nu te mai supără Nimic. Doar cei din jurul tău suferă. La fel și când ești prost!”
          Vreau să nu mai am tatuat în suflet: #Rezist!
          Vreau!!!
          P.S. – Hai și cu World Peace. La ofertă cu tigaie din praf de bauxită. De stele. Alea care mă așteaptă.
          Pe mine, un căpos ticălos. 👻💫🌠

  3. Mari Mateescu

    Acum o saptamina, un roman stabilit in SUA s-a sinucis, si-a taiat venele. Suferea de depresie, era si alcoolic. Citeva zile a tot spus ca se va sinucide, fosta nevasta, asistenta medicala, n-a considerat necesar sa ceara ajutor ca sa-l interneze si sa fie tratat, pe considerentul ca nu e prima oara cind are stari rele si ameninta ca se omoara. Dincolo de situatia tragica, m-a impresiont foarte tare atitudinea preotului ortodox, american de origine, care a spus ca-i va face toata slujba de inmormintare pentru ca el crede ca depresia e o boala iar omul care si-a luat zilele era bolnav si nu a mai putut lupta cu boala.

    • Greta

      E agitat, așa-i? Dopuri de urechi? 🙂 Noi am crescut cu câini (bine, la curte, nu deranjam vecinii, nu ne deranjau nici pe noi), mi se par ca parte din familie. Dar la curte, în apartament îl chinui și pe el, și pe tine, și pe vecina Anca 🙂

    • Greta

      Belle d”Imagination, dacă vrei să ne spui povestea, anonimă, cum vrei tu, cred c-am ajuta, am alina, nici nu știu ce cuvânt să folosesc, niște oameni. Am… ceva niște oameni, am transmite ceva? Căci e greu spre imposibil chiar să ajuți. E greu sper imposibil chiar și cu tine, dar cu altcineva.

  4. Luca

    Din toate cercetările mele (ca am eu obsesia asta ca trebuie sa înțeleg înainte sa cred) nu toate depresiile sunt la fel.
    Sunt cele pe care le moștenești genetic și sunt cele care sunt “triggered” de un eveniment sau situație traumatizantă. Mai exista și genul de depresie cauzată de un dezechilibru chimic fără o trauma externa (anumite medicamente spre exemplu) și conform cercetărilor credibile existente, fiecare tip de depresie raspunde la tratament in mod diferit. Adică degeaba tratezi trauma cu medicație exclusiv fără sa adresezi cauza psihologică cu “talking treatment”.
    Eu sunt norocoasa care suferă de depresie pentru ca am moștenit-o de la bunica și de la mama. In adolescență făceau mișto prietenii de mine ca mă dădeam “emo” și trăiam intr-o melancolie constantă, lamentandu-mă de inutilitatea și lipsa de semnificație a vieții. Pe bune ca nu, dar la paișpe ani cui sa-i explici că tu stai seara de seara in camera ta și te gândești in ce loc (geografic) să-ți tai venele ca să nu te găsească mă-ta pe jos in baie că, deh, n-are rost s-o traumatizezi și pe ea.
    Medicamentele sunt hit or miss. Mă frustrează enorm limita la care este medicina in prezent in ceea ce privește studiul creierului uman. Știm foarte puțin despre cum funcționează și de ce unele medicamente au efect dar altele nu.
    Plus ca dacă nu ai un medic competent care să-ți spună că in primele doua sau trei săptămâni va fi mai rău înainte sa fie mai bine și că asta e normal, ai belit proverbialul caras. Deoarece, ce nu înțelege majoritatea lumii e că, de fapt creierul depresivului e un ticălos jegos (și cocalar muist) care te face sa crezi, efectiv și sută la sută, că viața nu are nici un rost, să trăiești e o tortură inutilă și cei care cred altceva sunt niște fraieri naivi și imbecili. Noi știm care e adevarul, nu?
    Când nu sunt intr-o fază depresivă mi se pare că, da, normal că tot ce trebuie sa faci e să vrei să fii fericit și să vizualizezi oceane albastre și păsărele și curcubee și totul va fi ok. Absolut de acord cu ideea că ești stăpânul emoțiilor tale și că poți să simți numai și numai feerie Zen dacă te concentrezi suficient de mult.
    Dar mâine ticălosul de creier decide că s-a terminat cu distracția și hai să recunoaștem adevarul adevărat care e că totul e inutil. Noi toți nu vom mai exista peste câțiva ani și nimic nu are sens oricum. Pam-pam.

    In timp m-am auto-educat sa încerc sa ignor mesajele trimise de creierul ticălos. Uneori îmi spun asta în gând dar alteori cu voce tare sau dacă e chiar grav scriu pe hârtie (sau pe email după caz): senzația asta va trece, nu te sinucide chiar acum ca nu e chiar atât de rău (ba da este, zice creierul) și te vei simți mai bine mâine. Trust me.
    Pana acum a funcționat tactica asta. Dar nu sunt absolut convinsă ca o sa țină forever. Rămâne de văzut.
    PS: nimeni in jurul meu nu bănuiește cu ce mă lupt eu in fiecare zi. Prietenii mei mă considera cea mai distractivă persoana (sau, mă rog, una din cele mai distractive persoane) și de cele câteva ori când am încercat sa le explic ca de fapt sunt mereu la un pas jumate de a-mi lua gâtul au crezut ca e o gluma buna pentru ca “tu ești cea mai puternica persoana pe care o cunosc”. Bleah.
    Deci da. Sunt de acord cu tot ceea ce ai scris. Dar in același timp nu cred ca o persoana care nu a trecut prin asta poate sa-și imagineze cum e. La fel cum, dacă n-ai văzut sau simțit apă pana acum, nu ai cum sa ți-o imaginezi ca experiență, doar ca frânturi de senzații.
    Hang in there.

    • Greta

      Luca, ai vorbit pe sufletul meu, pe limba mea, pe sinceritatea mea. Am recitit de 3 ori, m-am regasit in tot, m-am intrebat daca nu cumva am scris eu mesajul azi noapte in somn. Hang in there u too si multumesc.

    • Mamaruta

      Luca, ai scris exact ce trebuie, cum spune Greta, exact pe sufletul meu! Idem, o mostestenesc de la mama si de la bunica, idem ma educ zi de zi, idem sunt super cool pentru restu 🙂 dar numai eu stiu ce e inlauntrulmeu, cand incepe distractia. Cred ca depresia e cea mai mare lectie a vietii mele, nu ma mai lupt cu ea la modul ala, invat sa o iubesc, pentru ca depresia asta trebuie sa sufere groaznic si de n ori mai tare ca noi, cei pe care ne supune. Ce o fi in sufletul depresiei? Daca in sufletul meu si a celor apropiati mie e atata deznadejde si teama si scarba si gol cand ma apuca? Si sunt un om in randuiala sufleteasca, cu duhovinc de aur. Si el ma tine pe brate si ii simt fiecare rugaciune, de parca imi intinde o mana din iadul in care sunt. E minunat!

    • Serdana

      Cât de mult mă regăsesc în situația ta..
      Si cât de greu e când cei din jur, cei lângă care trăiesti, nu te înțeleg.. Mă dispera întrebările alea: “Dar ce e? Acuma de ce plângi?” Nu stiu, zic.. Nu stiu de ce plâng.. ” Cum nu sti de ce plângi? “

    • Timeea

      Cred ca o sa va placa asta, daca e și de ajutor, cu drag. Rău n-are cum sa facă..

      “What The Bleep Do We Know!?”-award winning movie-documentary
      https://vimeo.com/142343164

      “Joe Dispenza, D.C., has spent decades studying the human mind – how it works, how it stores information, and why it perpetuates the same behavioral patterns over and over. In the acclaimed film “What the Bleep Do We Know!?” he began to explain how the brain evolves – by learning new skills, developing the ability to concentrate in the midst of chaos, and even healing the body and the psyche.
      “Evolve your brain”(cartea) presents this information in depth, while helping you to take control of your mind, explaining how thoughts can create chemical reactions that keep you addicted to patterns and feelings – including ones that make you unhappy. And when you know how these bad habits are created, it’s possible to not only break these patterns, but also reprogram and evolve your brain, so that new, positive, and beneficial habits can take over.”

  5. Eszter

    Toleranta la frustrare al cantaretului LP este de 0.5 s… cu pastila in film. Apropo stare de spirit… Copilul cred ca e de 10 ori mai rabdator. Nu pare fericit deloc. E plictisit si fara chef. Titlul articolului e perfect totusi. Oamenii l-ar crede fericit…

  6. Oana-Laura

    Buna,
    Nu știu cât de în depresie ești, dar știu că ai simțul umorului și talent să îl pui in valoare! Pe alocuri îmi venea să râd!

  7. Alina Pavel

    Din pacate, pe langa faptul ca la noi e o rusine sa suferi de depresie, e o rusine si sa mergi in terapie. Si oameni care, in prima faza, au nevoie doar sa fie ascultati si sa nu fie judecati, nu ajung sa faca nici macar asta. Daca mergi la un specialist sigur ai ceva la cap si asta e o rusine. Dar sa faci ciroza de la bautura nu e.

  8. Emilia Ghilinta

    N-as reusi sa fiu un prieten de nadejde (cred), dar, sa-ti zambesc curat (daca ne-am intalni pe strada), sau sa scot din geanta o para pentru a ti-o oferi, sau ce mi-ar mai trece prin cap – as putea!

  9. Hope

    Whatever works… for me Camino works. Trekking works. Nature works. Simplicity “less is more” works. Silence works. It’s always different, still I take time to find out what works. And act. It’s always changing but I’m nit willing to give up. So when you see me smilling on the street, know that I’m smilling with every cell on my being, not because social media tells me to. Ah, social media doesn’t work. I give it up every chance I get. All my love, O

  10. Știi la ce mă gândesc eu? Că poate depresivii nu sunt ”fani” ai vieții. De multe ori mă simt ca și cum aș fi în viață împotriva voinței mele, adică, dacă aș fi putut alege, cred că aș fi preferat să nu mă fi născut. Da, viața îți oferă și motive de bucurie, dar cred că le primești doar atâta cât s-o suporți. Eu una, dacă n-aveam copiii, azi îmi creștea a nu știu câta cultură de pătrunjel pe piept.
    Poate că depresia e o stare naturală a unor oameni, se nasc și mor cu ea. Am acceptat-o ca făcând parte din mine și nu mai lupt cu ea, doar cu insomniile care s-au rărit și ele de când mi-am spus: ok, nu pot să dorm, ce rost are să mă tăvălesc prin pat? Îmi fac o cafea, mă uit la un film sau casc ochii pe facebook. Am trăit mai bine de două luni fără somn și hrană, nu știu cum de n-am picat moartă, dar corpul se apără cumva și el de creierul ticălos și aveam atâta energie încât am încercat s-o risipesc făcând naveta între două continente și vreo 6 țări. Și mai am încă, nu pricep de ce.
    Nu funcționează nimic, medicația te face doar apatic, meditația e frecție, sportul doar te ține în formă, iar motivaționalele sunt pentru retardați. Te îmbrățișez!

  11. Anca

    Oamenii nu inteleg ce inseamna depresie. Nu e o stare in care te simti rau si, cand, o plimbare cu cainele, o mandarina, niste sport si o carte buna te face sa te simti mai bine. Atunci spun ce ii ajuta pe ei.
    Poate, in timp, se va intelege mai bine. In ultimul secol s-au facut progrese imense si o sa fie din ce in ce mai bine, cred eu.

  12. Oana

    Sunt in mare parte de acord, dar comparatia cu cancerul este iesita din context. Asa cum un om care este depresiv ( clinic) intelege cel mai bine prin ce trece el, nu se poate spune ca intelege prin ce trece un bolnav aflata in faza terminala. Sa spui ca ai prefera sa ai cancer fara sa stii degradarea fizica, emotionala si psihica pe care aceasta boala o aduce inseamna a cadea in acelasi pacat de care sunt invinovatiti cei care spun ca depresia trece cu un ceai cald si un masaj.
    Ce vreau sa spun este ca fiecare isi stie mai bine durerea si suferinta. Comparatiile ne aduc in aceeasi categorie cu cei care judeca din afara.

  13. C.

    Va spun ce a functionat la mine cu depresia genetica si cea aparuta ca reactie la o serie de evenimente tragice in familie (sinucidere, cancer samd): Dumnezeu ! In momentul in care IL găsești cu adevărat, esti salvat! Iti da puterea sa treci peste toate, sa iesi învingător in lupta cu societatea in care trăim si cu viata însăși.

  14. Mamaruta

    Mai, tipu se vedea ca are ceva sincer…. Si eu sunt depresiva, cu state vechi. Mi se declanseaza cand incep o scoala noua, mie personal. Si au fost 3 episoade masive in 10 ani :). Dar asta de anul asta sper sa fie ultima la acest nivel, ca ar fi cazul sa cam termin cu scolile, ajunge :)). Amin! Si, ca o canditata la depresie, vad in el depresia, o vad, in solistul de la LP. Si inteleg perfect ca s-a sinucis si imi pare enorm de rau, ca si cum m-as fi sinucis eu. Depresia, pe un depresiv adevarat, il urmareste toata viata, e crucea si umbra lui. Scapa, iar cade, scapa, iar cade…. Mie a inceput sa-mi placa, ma provoaca sa invat sa traiesc si din fiecare experienta am iesit mai buna putin. La mine nu functioneaza medicatia, am discutat cu medicul meu de n ori, nu cred in ea, nu functioneaza, dar au fost momente cand am luat de musai. Sunt in anul 2 la o facultate medicala si am invatat ce imi face bine. Am un program de suplimente, hrana si sport din cand in cand, din pacate sport din cand in cand, ca sunt prea lenesa. Singura mi-am scos si medicatia de somn, dar nu recomand nimanui, desig, eu imi permit sa lucrez cu mine si doar cu mine, pentru ca sunt cadru medical. Si de la doze de cal, dorm fain fara probleme! Si imi face bine contactul cu oamenii. Lucrez cu oameni si ma incarc de la ei si negativ si pozitiv. Si DA! Depresia e mai grea ca si cancerul! Cred ca e cea mai perversa boala posibila! Va imbratisez pe toti, cu drag! Hai ca se poate!

  15. Pingback: De citit în drum spre casă - 208 - Georgeisme

  16. Sara

    Of,dragă Greta, acum te-am descoperit mulțumită unei super doamne care a share-uit articolul!!Ești al naibii de Bună fată,și eu sunt pe medicație,o Doamne,cât de bine zici,n-am nimic de completat,desi as fi vrut,mă mai refugiez în rugăciune,am eu senzația ca ajută,dar nah,trag de mine ca de o guma de mestecat sa par un om normal când îmi fuge pământul de sub picioare și totul se învârte în jur, când inima o ia razna și simt că iese din piept,Când mă cuprind senzațiile ciudate de anxietate și derealizare,și da,par un om normal,nimeni nici măcar nu banuieste prin ce trec,suntem oricum la ani lumina distanță de a înțelege odată pt.totdeauna ca depresia nu este egal nebunie!
    Mulțumesc din suflet ca ești,și ca te-am descoperit fată minunată!

  17. Ari

    bine scris.. mai multa atentie celor din jurul nostru.. nu ajuta intr-adevar nici citate vesele si nici o masca zambitoare cand de fapt iti plangi in pumni ascuns intr-un colt de suflet.. sa-ti dai cu parerea si cu sfatul dupa ureche cand n-ai cum pricepe ce tribut iti cere depresia si cum sapa in tine asa o durere venita parca din strafundurile vietii.. in purgatoriul necontenit al zilelor ce nu mai trec, dar unde se tot duc.. si soarele ala de nu mai vine, desi tot cerul te tine, in jungla plina de oameni ti-esti singur pe pamant.. dar da, nu da bine sa fii trist, asa ca punem un zambet fake, dar care tot aduna like-uri si stie doar sufletul tau cat ai urla si plange.. da, depresia, ca-i functionala sau nu prea.. prea putini vorbim de ea, desi ne stim, cumva intre noi.. poate nimeni nu stie ce face, poate prea multi se pierd printre noi si cu fiecare din noi se mai duce un pic de stralucire.. culmea mie imi pare ca fix astia care mai cad stralucesc mai tare.. sa cazi nu-i o rusine, nu de depresie ma rusinez eu.. mai tare doare sa n-ai cui sa spui ca doare in tine, chiar de nici tu nu pricepi ce, de ce si unde sau vreo solutie si in marea de oameni sa nu-nteleaga nime.. si n-ai nevoie de solutiile nimanui, ti le gasesti sau nu si singur.. toate au timingul lor, doar singur tie sa nu-ti fi, uneori ajunge cat sa mai treci de inca o zi gri si sa te bucuri maine.. un sfat pentru cei care isi stiu apropiati cu suflete plumburii, doar fiti prezenti, uneori doar o imbratisare in tacere ajunge, atentia aceea autentica, prezenta reala a unui suflet drag.. oricum oricare din noi mai cade uneori.. nu-ti trebuie sa te ridice nimeni altcineva, caci tu tie-ti trebuiesti, ancora, calau, salvator, ca tine nu te ridica si coboara nime.. dar si cand ti-a ajuns sa iti plangi in pumni.. ca tine nu straluceste nime.. si nu-i ego, ci adevar.. depresia e o boala, o boala a sufletului, desi acum stim sa-i citim semnele si in corp, cauza e inflamatia si nu numai, solutii.. doar atat de multe precum suntem dispusi sa cautam..

  18. Liva

    Am trecut si ma mai incerca cateodata starea de depresie, dar din fericire am trecut peste despresia acuta .Clar cine nu a experimentat/experimenteaza stare de depresie nu poate sa inteleaga decat partial prin ceea ce treci (cand nu iti vine sa te ridici din pat, cand totul e gri spre negru, cand viata ti se pare fara sens si de ce sa nu ii pui capat, etc) . Depresia este un imbalans chimic si o boala 100% inca necunoscuta suficient de psihiatri/psihologi. Este perfect adevarat absolut TOT ce ai scris sper sa treci sau ai trecut de starea asta. LOVE

  19. Lupascu Madalina Cristina

    foarte bine spus! se incurajeaza exagerat ca oamenii sa vada lucrurile asa cum ar vrea ei sa fie, nu cum sunt in realitate. aruncam in spate tot cee e urat, defect, blamat, in loc sa facem ceva pentru a remedia, pentru a ajuta. atata “pozitivism” gretos la orice scroll, vorbe de duh de la cei care nu au idee cu ce se mananca depresia

  20. madeleine

    foarte bine spus! se incurajeaza exagerat ca oamenii sa vada lucrurile asa cum ar vrea ei sa fie, nu cum sunt in realitate. aruncam in spate tot cee e urat, defect, blamat, in loc sa facem ceva pentru a remedia, pentru a ajuta. atata “pozitivism” gretos la orice scroll, vorbe de duh de la cei care nu au idee cu ce se mananca depresia

  21. Roxana

    Ce as vrea eu sa inteleg la modul cel mai serios este motivul care va determina to want to hang in there after all. Primul motiv care mi-a sarit in minte e banala teama de Necunoscut, pe care o intalnim la aproape orice muritor de rand. Dar in situatii disperate precum cele descrise de voi, teama asta nu pare foarte plauzibila. Imi imaginez ca devine foarte marunta in comparatie cu alternativa – o viata fara farmec si fara sens si fara culoare. Sau poate teama de esec in actiunea de sinucidere propriu-zisa, suferinta fizica in cazul in care supravietuiesti? Sau teama de felul absolut patetic in care te vor menaja inevitabil ceilalti, toti cati vor fi aflat (acum nu doar din vorbe) ca ai intentii suicidale? Vina imensa pe care o vei purta pentru durerea din ochii mamei tale, care va simti ca a esuat in cea mai importanta misiune a vietii ei – cea de mama/mentor/protector?
    .. mai mult sau mai putin din toate?
    Sau poate exista un motiv mai optimist? Mai plin de viata? E cu adevarat cu happy end vreun episod dintr-asta?
    Eu sper ca da.. pentru toti cei aflati intr-o astfel de situatie!

  22. Adina burnett-thompson

    Depresia nu este mai rea decât cancerul dar devine mult mai ușor de controlat după ce ai avut cancer fiindca poti pune totul într-o altă perspectiva.

    Este o experiență foarte individuală dar personal, credința in Dumnezeu si băi in apă foarte rece ajută enorm. Asta si o ocupație care se centrează pe suferința altora.

    Și pastilele, dar și ele vin cu un pret.

    • Liva

      Asa cum zicea o amica medic – “depresia fura ani din viata”. Viata e limitata si f. scurta,iar probabilitatea de a face cancer este de ~ 33% .Daca faci/ai cancer se numeste PTSD (PostTraumticSyndromeDissorder) – sindrom post traumatic (un fel de depresie). Depresia majora eu o compar cu un cancer al fiintei , un cancer al creierului . Nu e bine si nu e indicat sa compari depresia cu cancerul – parerea mea este ca si cand ai compara un tip cancer cu un alt tip de cancer.

  23. madalina

    Vorbesc in calitate de om tratat multi ani cu Xanax. Din cauza unei traume si a abuzului emotional provocat de un stalker, am avut un soc manifestat prin anxietate, agorafobie si atacuri de panica. Am facut tot ce e omeneste posibil pentru a scapa de medicamente, pentru ca toate au efecte secundare. Trateaza anxietatea, linistesc, insa mie mi-a crescut nivelul de prolactina si in timp poate fi factor de infertilitate si cancer de san. Medicamentele pentru tulburari mentale si care regleaza dispozitia pot provoca cancer cerebral. Medicamentele nu sunt bune. Au multe efecte secundare si de la depresie se poate ajunge la cancer, la propriu. Nu e de glumit cu substantele pe care le dam organelor pentru a suplini ce nu produc ele. La fel e si cu euthyroxul, pentru tiroida. Da, e bine sa se incerce orice, insa eu am luat peste 7 ani Xanax, acum iau o doza mica si tot o reduc. Da, am ajuns la ceai de lavanda, 5-HTP, ashwagandha si alternative naturale pentru ca ce e mult si chimic strica pe termen lung. Fiecare are propriile strategii de recuperare – EMDR, EFT, terapie prin ras, rugaciune, expunere treptata la situatii sociale, mai mult timp in natura. Pe mine, unele din acesea m-au ajutat. Dupa ani de palpitatii, atacuri de panica in timpul somnului, hartuire de ani de zile, pot spune ca am depasit momentul. Nu ma invinovatesc pentru reactia corpului meu pe care o consider normala si consecinta unui stres extrem dificil de procesat de creierul incapabil sa inteleaga de ce cineva se purta atat de absurd. Am inteles, am cautat solutii, am completat medicamentele cu alte tratamente si treptat am redus ce era chimic. A disparut si factorul declansator si m-am ehilibrat. Mult echilibru tuturor

  24. Raluk

    Imi pare rau ca nu am citit ce ai scris acu fro 20 de ani. Probabil as fi inteles-o mai bine pe mama. Depresiva si insomniaca si in final alcoolica desi sub tratament. Desi tarziu pentru mine, multumesc.

  25. Lucian

    Viata e un pahar pe jumate. Oricum ai da .. orice eveniment bun sau rau e diar un pahar pe jumate. Unii il vad pe jumate plin, unii pe jumate fix si altii pe jumate gol. Si cel mai mizerabil eveniment contine in sine partea plina a paharului. Oricat de grav ar fi. Important e cum privesti paharul. Depresia in sine(exceptand disfunctiile real fiziologico chimice) in final e vb de a nu-ti gasi fericirea si bucuria in nimic din lumea asta. Poate ala e momentul cand trebuie sa renunti la tot si sa o iei de la capat. In alta parte .. cu alte valori… da si unii aleg fix la fel sa dea reset.. sa o ia de la capat.. doar ca in alta lume.. Dincolo.. cu alte valori.

  26. Irina

    toata lumea are asa, o impresie, ca stie mai bine. ca depresia e ceva ce se rezolva – trebuie doar sa vrei! nu e de luat in serios. e pentru oameni slabi. pentru aia tristi care ar trebui sa mearga mai des la munte sau saptamanal in club pentru ca SIGUR e doar un blocaj mental, asa, cam cum e cu fumatul. vointa sa ai!

    e ATAT de obositor sa pastrezi aparenta acelui ‘ sunt bine ‘ cand esti intrebat ‘ce faci?’.
    daca nu stau sa rad si sa ma hlizesc cu toata lumea la birou non stop sunt o antisociala aroganta si nu am spirit de echipa.

    eu traiesc perioada on the edge acum, fara medicamente. ma enerveaza senzatia aia de numbness, de leguma pe care ti-o induce. mai multe sedinte de terapie, ce sa zic.

  27. Alex

    Cand faci bine celor din jur, si esti preocupat de altii, nu mai esti absorbit de propria persoana si nu mai esti consumat in gandire de ideea suicidului sau depresia. Cand sti ca esti folositor si util unei comunitati, sau celor din jur..nici nu ai ganduri din astea.

    Recomand cartea “Omul in cautarea sensului vietii” de Victor Frankl – un tip ce a supravietuit Holocaustului…si a gasit implinire, plenitudine, fericire.
    Exista si o sursă pentru semnificatie, scop si satisfactia vietii.

    Insa aceasta nu se gaseste la psihoterapeuti, nici la guru gen Boca sau pomohaci, nici la lideri de marketing sau consumeristi…nici la fanaticii religiosi…ci la oamenii simplii care practica..prezenta lui Dumnezeu peste toate imprejurarile si circumstantele vietii.

    CU respect, un coleg..de viata.

  28. Bună ! Tare mi-a plăcut cum ai scris articolul , sincer , transparent și real . Te-am descoperit cu acest post și mă bucur ! Nici eu nu pot înțelege de ce majoritatea nu pricepe că depresia este o boală care trebuie luată în serios . O boală reală care se poate vindeca prin diverse metode dar de care nu se poate râde pentru că oamenii care suferă de depresie chiar au nevoie de ceva pozitiv din partea celorlalți , nu critici și vorbe deșarte ! Eu am fost și în postura persoanei cu depresie dar și în postura de a fi lângă un om depresiv și am făcut față mult mai bine în cea de-a doua ! Mi-era de mii de ori mai ușor și încă se aplică și în prezent , să fiu lângă omul cu pricina , să îi schimb cumva perspectiva și să îl susțin moral , cel puțin ! Nu e laudă , doar vreau să spun că tare mi-aș dori când sunt în stările acestea super aiurea , să am un prieten ca mine ! Nu reușesc prea bine să aplic pe propria persoană metodele de a mă ridica din întunericul acela obositor ! După ani și ani singurul succes este că perspectiva sinuciderii nu mi se mai pare viabilă ca acum mult timp pentru că am decis că un astfel de final deși pare eliberator nu este și cel mai bun . Poate pentru că mi-am creat eu în minte și suflet dorința de a învinge cumva acest demon care dă târcoale și crede că mă poate pune la pământ ! Și mi-am spus , m-am motivat prin varii experiențe că deși poate va fi o luptă pentru toată viața , voi da de capăt la a găsi o vindecare a depresiei cu care mă lupt deseori . Majoritatea din familie mă cataloghează demult ca fiind de o sensibilitate exagerată , îi las să creadă asta pentru că mi-am dat seama că nu au cum să înțeleagă deloc mecanismul minții mele și stările prin care trec , nici nu mai simt dorința să mă mai bazez pe cineva . Cu greu am realizat că nu mă pot baza decât pe mine și una din soluții este să conștientizez mereu starea prin care trec , să o țin sub control și să trec prin ea fără pagube mari și ireversibile ! Nu îmi reușește de fiecare dată dar e o tactică care funcționează pentru mine ! Scuze de mesajul lung , postarea ta m-a împins la confesiuni , să îmi fie cu iertare ! Îți doresc să nu uiți niciodată de forța care este în sufletul tău indiferent de starea prin care treci ! Numai bine ! 🙂

  29. Caliman nicoleta

    Mi se pare pueril modul asta de abordare: depresia e mai rea decat cancerul.Suna cam ca : e mai naspa sa mori de ciuma decat de holera.E adevarat ca ce suferintele noastre par intotdeauna mai mari decat ale altora si poate e normal asa dar nu am vazut multi bolnavi de cancer zburdand prim parc si bucurandu-se de cele 3 luni de viata ramase.sau 6, sau un an. Pe langa dureri fizice( de multe ori insuportabile) imi inchipui ca si psihic multi dezvolta depresii sau anxietate tocmai ca urmare a cancerului.Ce vreau sa spun este ca fara sa diminuez suferinta evidenta pe care o au cei care sufera de depresie( printre care ma numar si eu) , depresia poate fi tinuta in frau cu medicatie,pe cand cancerul este o boala,in majoritatea cazurilor incurabila.Iar bolnavii de cancer nu isi petrec ultimile luni de viata bucurandu-se de ele ci suferind cumplit.Sper sa nu te supere f tare comentariul meu 😊

  30. Dobrescu Madalina

    Frumos scris, adevarat, curajos.
    Lumea care da sfaturi si “judeca” e mai bolnava decat cei care trec prin depresie… dar nu se sinucide…
    Cancerul merge mana in mana cu depresia… dar inteleg ideea, stiu cum e sa nu te poti bucura de nimic…
    Singurul lucru care imi place cand zbor cu avionul este schimbarea de perspectiva, aproape terapeutica… la sol e o zi innorata, totul gri, iar in zbor e doar soare, senin cat vezi cu ochii si o patura pufoasa de nori dedesubt. Ce bine ar fi sa se trateze depresia cu o calatorie cu avionul, sa te ridici deasupra “norilor” atat de usor…
    Nu stiu daca ai citit “Puterea prezentului”, de Eckhart Tolle. Nu zic ca trateaza depresia, dar poate te ajuta. Poate nu, dar ce ai de pierdut?
    Iti doresc curaj sa mergi mai departe si sa-ti regasesti bucuria!

  31. Betty

    Foarte fain scris! E nevoie de o doză mare de inteligență pentru așa un umor fin. Întotdeauna am admirat oamenii cu simțul umorului și nu neapărat pentru că mă fac să râd, ci pentru inteligența din spatele replicilor. Cred că e foarte ușor să intri în depresie și nu cred că scapă nimeni. Unii recunosc, alții nu. La unii e mai grav, la alții se instalează mai greu (instinctul de supraviețuire o fi de vină). Doare al naibii de rău să nu îți găsești locul. Să îi vezi pe toți fericiți în jurul tău și să nu înțelegi ce fac ei și tu nu. But don’t worry… they are the great pretenders… pretend that they are doing well 🙂

    Noi sa fim sanatosi!

  32. Ella

    Pai, ca sa fim sinceri cu noi, poate ca adunam preaaaaaa multe dorinte, asteptari, judecati, maruntim prea mult ce NU e de maruntit.?! Stam PREA putin de vorba ONEST cu noi?’ Hai ca…o dam in prosteala, asta asa, ca sa pastrez stilul in care se…revolta😉scrisul vostru pe hartie. Asteptam sa ne faca fericiti…altcineva. Dar CINE poate stii mai bine decat mine ce imi lipseste, ce as vrea sa fac, cum as vrea sa…..ah, sunt prea multe de insirat. Insa, pot sa fac ceva in acest sens, ceva simplu, la indemana oricui: sa comunic mai mult, incepand cu mine (cu mine insami, da?!) si terminand cu femeia care matura scarile. Sper ca ati inteles, da? Cand ii spui placut celuilalt cum ai vrea “sa mute vaza de pe masa 5 cm”, sa “nu se mai stearga de prosop cand e murdar/a pe maini ci doar sa se spele si…abia atunci sa foloseasca prosopul”, care are rolul sa stearga APA si nu murdaria de pe maini…etc si, in nici un caz sa nu ma astept ei ca ea/el o va face vreodata – uneori poti astepta o viata…si NU va face acel miniscul gest – pentru simplul fapt ca…gandeste cu capul lui/ei nicidecum cu al meu. Si muuuulte alte exemple viabile, folosibile, realizabile, insa e nevoie sa iesim din lenea de toate felurile care vad ca a incepul sa DOMNEASCA peste suflete, peste ganduri, peste actiuni, peste gesturi… SCUTURA-TE! FA CEVA! NU STA! NU ASTEPTA! Nu astept ca cel de la 1 km de mine SA STIE ca eu vreau sa traversez strada!!! Ma lesi!!!! ? FA CEVA! Plimba-te! Du-te si urmareste o cascada, un pârâiaș! Asculta un trill! Priveste in zbor un fluture…..etc. AI ATATEA chestii de care sa te bucuri! Crezi ca doar un Porche iti aduce bucuria in suflet??? NIMIC MAI FALS! Iti va da o bucurie secventiala si in acelasi timp falsa. Fara incarcatura energetica nu e viata! Te agati de lucruri care nu au incarcatura energetica! Care nu-ti incarca bateriile! ACESTA e motivul pentru care ai ajuns aici! Avem atatea bucurii pe cm patrat!!! Observa-le! Deschide ochii!!! Si faptul CA VEZI E UN MIRACOL! Si pentru ca POTI SA MERGI! Si pentru ca ITI MISTI MAINILE! Bucura te ca POTI SA FACI KAKA la wc! Ca ai un pat! Ca poti sa articulezi! Ca poti citi asta!😀👏🤗 Naaaaa ca ti-am zis o❗️Dar ma misca faptul ca TU suferi, in loc sa fii bucuros pt CA ESTI. Eu iti multumesc CA ESTI. Si te imbratisez cu sufletul! Chiar daca nu te vad, nu te cunosc. Imi fac mie o mare Bucurie facand asta! SI O FAC! Pentru ca imi place SA CAUT CHESTII CARE IMI ADUC BUCURIE! (IARTA-MI, te rog, unele majuscule. Alea sunt doar ca sa le citesti mai usor😘) Cu drag si pretuire pentru tine, pentru voi, pentru viata!🤗😊😘

    • Mihaela Chisamera

      Foarte pragmatic mesajul tău…gandim la fel…cand ai o problema, acționează! Depresia se poate instala si din lenea sau convingerea greșită ca, orice ai face, nu vei reusi sa rezolvi problema!

  33. Sab

    Ce atata lamentare. Eu estimez ca jumatate din “depresivi” probabil au probleme de stima de sine. Fie prea scazuta caz in care totul le aduce depresie, fie prea ridicata si se deprima cand nu sunt “apreciati” . Exista si depresii fiziologice sau post trauma, din respect nu le discut. Punei mana munciti, trageti-va singuri in sus, nu va blocati in mentalitati fataliste

  34. Cornel

    Salut,eu nu stiu cum va simtiti voi dar eu nu ma simt tocmai bine,nici nu stiu de ce va spun toate astea dar vi le spun sper totusi nu va afecteze in nici un fel,deci am o stare de oboseala aproape permanenta insotita in majoritatea timpului cu o durere de cap groaznica,nu am chef de nimic,adica de ce am eu chef nu pot sa fac dar asta i alta poveste,uneori iau in greutate 10 kg alteori slabesc 10 kg,petrec mult timp pe net fara rost,nu am loc de munca dar as vrea sa muncesc insa nu am curaj sa merg niciunde,m-am izolat de familie pt ca am avut situatii neplacute cu parintii si ceilalti membri ai fam.(minciuni tradari una spun alta fac etc)deoarece ne certam des si astea imi faceau rau incat zaceam zile in sir la pat…am preferat sa inchid subiectul cu ei..oricum nu s-au schimbat in acest timp deci nu a avut efect,nu-i deranjeaza cu nimic situatia,in familie mai are mama depresie abia anul asta am aflat si banuiesc eu ca si mama ei(bunica mea)am aproape 33 de ani,fara familie,fara job,fara prieteni,fara nimeni si nimic,povestea e lunga si pleaca din copilarie de cand mama a divortat de tata cand eu aveam 2 saptamani,ea m-a lasat la parintii ei pana la 8 ani,bunicul meu m-a iubit dar bunica nu si impreuna cu fiica ei (mama mea)au decis sa ma dea de crescut,a aflat bunicul si s-a opus,atunci au prins si mai multa ura pe mine,cand nu era bunicu acasa cu toate ca eu nu ii ziceam asa ci il strigam taticu” dar i-am zis bunicul acum sa se inteleaga aici cine este,eu pe tata nu-l cunosc,nu l-am vazut niciodata cu toate ca este din acelasi sat cu bunicii mei din partea mamei,mi-au vorbit numai urat de el dar eu nu-i cred(pt ca vad ce fel de oameni sunt ei)el a venit o singura data dupa divort acasa la noi si l-au alungat si de atunci n-a mai venit(era tanar si el avea 20 si ceva de ani pe atunci)si bine a facut ca nu a mai venit ca nu avea cu cine se intelege,mama m-a lasat la bunici si eu m-am atasat de bunicul care ii ziceam taticu,restu se purtau urat cu mine dar nu stiam de ce,eram prea mic sa stiu de ce,mama nu venea niciodata la mine,cand venea,venea sa umple sacosele de la tara cu de ale gurii si pleca inapoi,cu mine nu vorbea parca era copilul nimanui,vorbea cu parintii ei,deseor ise certau urlau iar eu fugeam afara in curte sau in gradina sa nu aud ca mi-era frica,cand venea seara vedeam ca mama” nu mai este si deci a plecat,unde?,nu stiam,niciodata nu-mi aducea nimic,eu vara cand m-am marit ma hraneam mai mult cu fructe de prin gradina iar iarna cu ce dadea bunul Dumnezeu,intre timp anii au trecut si a trebuit sa merg la scoala din sat,am mers primul an si in al doilea an am inceput iar scoala dar dupa doua saptamani bunica mea a decis ca trebuie sa dispar de acolo ca nu se mai poate intelege cu mine,acesta a fost motivul fara alte explicatii,a aparut mama cu fratele ei unchiul meu cu masina si in timp ce bunica imi arunca putinele lucruri care le aveam ca sa le luam cu noi eu ma uitam si nu intelegeam nimic,cu mine nu vorbea nimeni,vorbeau ei intre ei si mie mi-au zis sa ma urc in masina si atat,nici nu stiam unde ma duce ca pana atunci nu ma mai luase nimeni nicaieri era greu pt mine sa inteleg ce se intampla chiar daca aveam 8 ani,cat am stat la tara m-am atasat de animalele din curte,avea taticu 2 cai,doua vacute,20 de oi,4-5 porci,multe gaini,rate,gaste,2 caini,si foarte tare m-am atasat de ele pt ca eram mereu cu ele,dar atunci cand m-au luat cu forta de acolo ca nu a fost voia mea sa plec si nici nu gresisem in nici un fel ci doar asa hotarase bunica pt ca era de ajuns cat m-a crescut si gata era timpul sa plec,ei atunci s-a rupt sufletul in mine,am plans mult atunci si ei s-au speriat si mi-au zis ca pot sa merg oricand sa revad animalele dar pt mine totul a fost in zadar,de atunci a inceput un alt calvar impreuna cu mama,ca ea nu era obijnuita cu mine si ma batea din orice,eu eram obijnuit sa vb tare ca in curte la tara si la bloc trebuia sa vb incet,eu mancam cand si cum vroiam dar la bloc trebuia fortat obligat cand vroia ea,trebuia sa dorm ca asa vrea ea,nu aveam voie sa pun intrebari,sa vorbesc mult sa nimic…am mai trait o perioada de timp cu gandul ca urma sa merg in vizita sa vad animalele si sa vb cu taticu dar cand a aflat mama ca ma plang la taticu ca ma bate groaznic din ori mi-a interzis sa-i mai spun ca ma bate ca daca-i mai spun ma bate pana ma omoara si eu de frica am tacut…multi ani,prima oara cana i-am spus lui taticu ce-mi face mama,el ia spus sa ma lase la el decat sa ma chinuie,si daca vreodata se mai intampla asa ceva in fata mea i-a zis ca fata lui nu mai este si ca el cu mana lui ii pune capat zilelor,dar ea a zis da in fata si mai rau a facut,a prins si mai multa ura pe mine,dar el nu a mai aflat ca eu nu i-am mai spus niciodata ca sa nu fac o tragedie ca stiam cat tine el la mine si era om hotarat ce spunea aia facea nu exista cale de mijloc,era foarte bun dar si drept nu statea sa-l batjocoresti cum vrei tu,el a avut 3 copii si niciunu a vazut bataie de la el si nici eu,in fine am dus-o greu cu mama ma dadea iarna dezbracat complet afara din casa,ma batea de cand veneam de la scoala de la 7 pana la 2 noaptea apoi n-aveam voie sa dorm ci trebuia sa-i fac ei masaj la cap ea in pat si eu jos la marginea patului pana adormeam pe jos,ma ustura degetele cat masaj faceam si o rugam sa ma lase sa ma culc si ziceam ca ori ii fac ori ma bate sa aleg,si faceam pana adormea si apoi adoarmeam si eu jos,ma facea in toate felurile,animal si altele,cred ca ma opresc aici ca imi face rau observ,mi-a crescut tensiunea,si mi-e greata ma ia cu lesin,astia-s primii 10 ani din viata mai sunt inca 22 de ani chinuiti dar nu mai am putere acum,eu nu-i judec si pe bunul Dumnezeu il rog sa ne ierte pe toti si sa ne ajute pe fiecare in parte cum stie El,daca aveti sfaturi pareri eu va multumesc pt ele,nu ma simt o victima,ci doar vad negru pe alb ca nu pot merge mai departe ma zbat in aceeasi balta permanent….Va doresc tuturor insanatosire grabnica si statornica definitiva,si nu uitati o vorba ce am am auzit-o si eu si are mare adevar in ea,nu luati o decizie permanenta(sinucidere)pt un motiv temporar…Doamne ajuta!

    • Elena

      Imi pare rau ca ai trecut prin atâtea probleme.Si am avut necazuri în familie și multe altele.daca ai facebook pot sa te adaug intr.un grup ok de suport.e un fel de terapie de grup.pe mine m.a ajutat mult pt ca nu putem trece singuri prin unele situatii mai ales ca ai spus ca nu prea ai prieteni.

  35. Alin

    Frate stiu ca ai zis no ted talks. DAR, ai un pic de rabdare numai doua secunde si citeste. Doctorul asta vorbeste pe baza a 80000 de scanari pe creieri (nu stiu cum se cheama banuiesc ca electrocardiograme ar fi traducerea?). El a descoperit ca de exemplu doua boli diferite de creier pot avea simptome absolut identice si ca din aceasta cauza prescriptia de catre psihiatri a medicamentelor gresite este des intalnita si poate avea efecte dezastroase avand in vedere un creier care deja are un dezechilibru chimic. Practic ce face el este revolutionar si recomanda ca la orice diagnostic al bolilor de creier sa fie musai insotit de o analiza amanuntita a zonelor active din creier prin scanare computerizata. Stiu ca e greu sa-i spui cuiva care sufera de depresie sa se deschida la solutii noi pentru ca in natura depresiei te face sa te inchizi si sa simti ca nu exista nici o cale. Dar incearca sa faci un efort si asculta prezentarea asta, cred ca te va surprinde : http://bit.ly/2hj6kVR Daca din intamplare nu merge linkul sau nu ma lasa sa-l postez din cauza filtrelor de spam cauta pe youtube : “The most important lesson from 83,000 brain scans” are 15 min. Primele minute sunt asa mai de introducere. Mai face anumite trucuri de prezentator probabil ca sa para mai appealing ca prezentare si sa mentina atentia publicului(ceea ce reuseste) dar per ansamblu ca si informatie e f valoroasa prezentarea.

  36. Magda

    Foarte interesant acest punct de vedere… Mai rau este cand realizezi ca absolut nimic nu te poate ajuta. Pana atunci, mai speri. Dar cand ajungi sa intelegi ca nu te pot ajuta nici pastilele, nici vorbele bune — ba mai mult, sfaturile unor prieteni binevoitori (sau nu) ajung sa te enerveze la culme— intelegi cu disperare cum ca, dupa cum spun unii, “secretul e undeva inauntrul tau”. Dar unde?

    Toate discursurile motivationale, toate acele “guided meditations” de pe net te ajuta pe moment. Dar ce faci cand mergi acasa sau can inchizi computerul si esti, din nou, doar tu cu tine — cel mai mare dusman al tau? Cand vocea din capu’ tau ala prost iti spune ca totul este degeaba in viata, ca degeaba ai un serviciu ok si oameni care tin la tine, ca degeaba ai adoptat un caine sau ca degeaba o ajuti pe mama ta batrana si singura…Nimic nu te va face sa te simti bine, sau intreg din nou.

    Dupa ani in care am suferit de depresie — si inca mai sufar — am realizat ca toate neimplinirile, indiferent de ce ordin au fost, umplu golul depresiei. Depresia pentru mine este ca o gaura neagra, care absoarbe totul din viata mea, inclusiv viitoarele (si potentialele) impliniri… Este un cerc vicios in care, daca ai intrat odata, nu mai iesi… Daca ar fi dupa mine si nu as avea indatoriri zilnice, as sta in pat cu patura in cap si as plange pana as muri.

    Dar nu e dupa mine. Vreau, nu vreau, trebuie sa ma trezesc in fiecare dimineata si sa par fericita…Altfel, cum as putea sa dau ochi cu mama, care, la 73 de ani si bolnava, spera ca macar eu s-o duc bine. Nu, nu este dorinta de a nu dezamagi. Ci mai degraba consideratie fata de fiinta care m-a nascut si m-a crescut cat a putut de bine.

    Intr-o alta ordine de idei, in cazul cancerului nu “vorbim de o problema strict fizica”, cum spunea Cavalary mai sus. Un diagnostic de cancer poate avea un impact impact emotional si mental devastator, mai ales cand nu te astepti. Chiar si cand suferi de depresie si iti doresti sa mori. Este, cumva, exact cireasa de pe tort (sau de pe coliva) care iti lipseste ca sa-ti iei adio de la viata in cel mai de r…t mod. Ca si cand nu ti-a ajuns suferinta sufleteasca si mentala . Acum mai trebuie sa ai de-a face si cu ceva fizic si, daca te mai mananca in fund sa faci si chemo, atunci sa vezi suferinta. Vorbesc din proprie experienta, in afara de faza cu chemo. Dar am vazut-o la altii si nu i-am invidiat ca au “supravietuit” cancerului.

    In concluzie, da, depresia nu se trateaza cu citate si, dupa parerea mea, nu se poate trata cu nimic. Deocamdata nu am cunoscut nici o persoana care sa fi fost tratata 100%. S-a simtit mai bine? Probabil. Dar nu a fost de durata. Depresia, dupa mine, e un cancer al sufletului, care, chiar daca a fost “tratat”, o sa recidiveze la un moment dat.

    • Evident ca nu negam impactul, pe mine unul ma ingrozeste doar ideea ca exista asa ceva, practic reprezentand autodistrugerea corpului intr-un mod atat de dureros si debilitant. Doar… comparam comparatia (?), ceva ce in sine e o problema fizica, tinand de corpul bolnavului, fata de ceva ce-i face altcineva sau o situatie care tine de societate, cum sunt majoritatea motivelor de depresie.
      Daca e chiar sa mergem pe comparatia asta (nici nu mai vreau sa scriu cuvantul), ar fi ceva de genul o persoana care ajunge in aceasta situatie lucrand intr-un mediu radioactiv sau consumand substante care pot cauza asta. Atata timp cat nu schimbi mediul, degeaba tratezi boala cauzata de el. Si daca cumva reusesti sa faci persoana respectiva imuna la efecte, sau gasesti un tratament care o vindeca cu siguranta oricand reapar, problema tot ramane sa-i afecteze pe altii, doar ca poate e cu o persoana mai putin careia sa-i pese de asta, daca nu mai e afectata, si deci e si mai putin probabil sa se rezolve.

    • Liva

      Este un cancer al sufletului. Asa l-am simtit si eu – de fapt nu mai simteam nimic la lucruri care ar fi tb. sa ma faca sa reactionez. Boala de care sufer vine la “pachet” si cu depresie. Pe langa alte chestii lupta cu depresia a fost una din cele mai grele. E adevarat ca 100% e greu sa ating 🙂 dar aproximativ 92% sunt ok – am urmat sa zicem un tratament neconventional (no Prozac, Xanax an stuff)

  37. Alienatul

    Depresiv probabil si genetic aici, dar mai mult distrus de o copilarie sub “aripa” unor parinti degenerati. O mama cel putin sociopata narcisista (daca nu chiar psihopata) si un tata alcoolic notoriu de cand mi-l aduc aminte. Am aflat pe la 21 de ani (acum am 34)ca am o boala cronica. Dupa 1 an de tratament asemanator cu chimioterapia eram o epava. De cand ma stiu m-am luptat cu temerile, cu fricile, n-am vrut sa le las sa ma guverneze. Dar tratamentul ala m-a rapus. N-am luat in calcul insa niciodata suicidul, cred ca am un instinct de conservare foarte puternic. Dar anxietatea si depresia au atins asa cote ca-mi era frica si sa vorbesc la telefon cu cineva. Atacurile de panica se tineau lant, noptile erau de cosmar. Nici nu mai vorbesc de iesit din casa. Stateam la calculator si jucam jocuri in timp ce experimentam un sentiment colosal de vinovatie. Atunci am considerat ca a venit momentul sa incerc un antidepresiv prescris de un neurolog. Eram (si inca sunt) total anti orice substanta care altereaza procesele de perceptie. Dar simteam ca sunt un ratat, neviabil social, incapabil de a mai iesi din casa. Dumnezeule, parca mi-a luat cu mana toata negura ce-mi cuprinsese creierul. Nu-mi venea sa cred. A fost incredibil efectul. Dar inca de la inceput mi-am propus sa nu iau mai mult de 3 luni medicatia, si sa folosesc acest rastimp sa pornesc in cautare de reintegrare si interactiune sociala. Si am reusit, si n-am mai luat antidepresive dupa. Am inceput sa repractic sporturi, sa ies cu oamenii… sa accept oamenii asa cum sunt. Am folosit antidepresivele doar ca un “demaror” ca sa pornesc “motorul” procesele normale prin care sa-mi echilibrez chimic creierul. N-am fost la psiholog decat cateva sedinte, dar de-a lungul vietii am fost tot in modul introspectie/ autoanaliza… am stutiat tot ce-am prins ca sa reusesc sa ma inteleg, si sa inteleg oamenii in general.

    Sa vedeti ce “fun” e sa ai parte de o lupta continua cu depresia in timp ce-ti conduci propria firma… si oamenii angajati :-). Oamenii… care daca te simt indecis, nehotarat… slab, lipsit de vitalitate, imediat scapa de sub control. Si e si normal, ce om normal ar vrea sa se asocieze cu un depresiv, cu atat mai putin sa fie angajat la unul. De multe ori ma gandesc ca drumul de leader pe care mi-l doresc este incompatibil cu afectiunile mele neuro.

    Din pacate capitalismul stigmatizeaza depresivii si tinde sa elogieze sociopatii/psihopatii (ba chiar creeaza sociopati). La unii le zice ratati… si la altii oameni de succes. Este un sistem perfect mercantil si profund dezumanizant, exportat la scara globala. De aceea este aproape un tabu sa vorbesti despre depresie… si un stigmat sa ai boli psihice de genul.
    N-ati auzit de generatia Prozac la americani? 🙂
    Asa cum zicea cineva mai sus si accesul la informatie “ilumineaza” tot mai multi oameni capabili. Din ce in ce mai putini au parte refugiul divinitatii. Eu nu am duhovinc, pe mine nu ma izbaveste nimeni de greselile mele. I have to come to terms with me. In timp ce un credincios soarbe niste vin din lingurita si apoi pleaca senin pregatit sa le serveasca o alta serie de rahaturi semenilor sai.

    In orice caz… am ajuns sa accept realitatea, si realitatea e ca n-am de gand sa cedez. Am antidepresivele acolo, stiu de unde le iau daca mai este nevoie. De multe ori vreau sa iau dar ma opresc cu greu, le vreau doar ca ultima linie defensiva.
    Si cand te gandesti ca din exterior sunt un exemplar de invidiat… cum arat, ce activitati practic…. Habar n-au ei ca nimic din ce fac nu-mi aduce satisfactie, ca doar imi ocup timpul liber cu sporturi si alte activitati pana la epuizare, ca fug de gandurile negre care sunt tot timpul la un pas de mine. Las’ ca vine si timpul sa ma odihnesc in pace.

  38. Magdalena

    Am dat peste acest articol pe pagina de facebook a unei prietene . Am postat acolo un comentariu cu experienta mea, pe care m-am gandit apoi sa il postez si aici poate ii e de folos cuiva.

    “…sunt de acord cu pozitia ta, iti inteleg si frustrarea relativ la pozitia oamenilor fata de aceasta boala a sufletului si a secolului, pentru ca “am fost si eu acolo” si pentru ca m-am izbit de toate aceste conceptii si abordari care se dovedesc a fi dead end-uri. Am avut lungi perioade de depresie, in care nici nu realizam ca sunt in depresie ci doar traiam experienta de a dormi minim 12 ore pe zi pt a putea functiona cat de cat (depresia se poate manifesta fie prin insomnie fie prin hipersomnie). Si da, e dureros cand ceilalti, si mai ales tu insuti, te judeci si iti pui diverse etichete si incepi o lupta pe viata si pe moarte, efectiv, cu ceea ce consideri a fi dusmanul tau incrancenat. Abia dupa multi ani de cautari si incercari a diverse terapii si abordari (dintre care cele mai horor sunt cele bazate pe “gandirea pozitiva”, pt simplul motiv ca din starea in care esti pur si simplu nu ai acces la acea energie si mai ales pt ca reprezinta doar un mecanism de negare a realitatii. (eu nu neg beneficiile acestei abordari, pe care le consider reale si fezabile, dar NU cand sunt folosite pt a fugi de realitate). Realitatea este ca te simti rau, ca esti extrem nefericit si ca suferi, iar pasul esential care trebuie facut daca aceasta este realitatea ta, este exact opusul a ceea ce pretind teoriile gandirii pozitive, si anume ca e timpul sa te uiti exact catre groapa de kkt in care te alfi si nu sa continui sa il indesi sub pres. Poti sa continui zece ani sa afirmi ca esti fericit si ca viata e roz fiindca exista o parte a ta care se va opune cu tarie si nu va crede niciun un cuvant din acele afirmatii, pt simplul motiv ca pt acea parte a ta, ele nu sunt adevarate. Am descoperit ca asta este problema fundamentala care duce la depresie-suntem in continua rezistenta, negare si neacceptare a acelor parti din noi care sufera. Pur si simplu nu vrem sa le vedem, nu vrem sa stim de ele si aceasta rezistenta provoaca intreaga suferinta. Ele se lupta sa iasa la lumina, noi ne luptam sa le bagam sub pres. Si, conform cu Jung, parintele “shadow-work-ului”, “what you rezist, perists!!”) am ajuns la concluzia ca nu mi-a mai ramas nimic altceva de facut decat sa ma cufund efectiv in cele parti “intunecate” ale sufletului si sa vad ce va fi. Da, e un act de mare curaj si stiu ca atunci cand vezi doar intuneric in jurul tau din cauza suferintei si depresiei, exact acest curaj pare ca iti lipseste, si tocmai acel intuneric iti pare ca e ultimul lucru de care ai mai avea nevoie, in mod ironic este primul pas spre mai bine. Nu vreau sa intru aici in detalii tehnice despre CUM faci asta {dupa ce am dat peste aceasta abordare, pe care insista multi intelepti, ex Richard Rudd in “Cheile genelor” (ca sa dau cel mai elocvent exemplu, fiind o lucrare scrisa recent, de o mare profunzime), bine-nteles ca a venit urmatoarea provocare: am inteles CE trebuie sa fac, da nu stiu CUM}, pt ca acest CUM e o alta mare discutie (desi e relativ simplu), deoarece e total contrar a ceea ce am fost noi invatati (si inca mai suntem) sa facem – sa negam in diverse moduri sau ne invinovatim in diverse feluri pt ca consideram ceea ce simtim ca fiind gresit. Deci, ceva trebuie ca e gresit cu noi! Concluzie care nu poate decat sa iti adanceasca starea. Apoi, dupa cum ne spun multi pozitivisti, incepem sa facem afirmatii pozitive pe care am dori sa le credem fiindca “ce frumoasa ar fi viata daca s-ar implini aceste afirmatii”, dar pe care nu le credem, pentru evidentul motiv ca sfideaza realitatea in care ne aflam, si astfel acestea nu se materializeaza in viata noastra, ceea ce duce la o si mai mare frustrare, si mai mare nefericire, si mai multa lipsa de speranta ca va putea fi vreodata bine si pt noi. Si uite asa se creeaza, se mentine si se adanceste cercul vicios al suferintei si lipsei de speranta, care in final duce la depresie.
    Pun mai jos un citat dintr-un articol al unuia dintre oamenii care pe mine m-au ajutat enorm sa ies din cercurile mele vicioase printr-o abordare care, cel putin pt mine cea de acum cativa ani, a fost surprinzatoare si care a constituit punctul meu de cotitura.
    “Lucrurile făcute din dragoste pentru „sinele suferind” de la acest punct înainte, trebuie să fie făcute pentru și în numele „sinele suferind” si nu în opoziție cu el. Opoziția față de „sinele suferind” este cea care garantează suferința. Este opoziția față de „sinele suferind” care alimentează iluzia în loc de iluminare.

    Când simțim durerea, aceasta ne atrage atenția sa ne concentrăm pe ceea ce are nevoie de prezența noastra. Acesta este motivul real pentru care suferința a fost principala ușă de iluminare pentru atât de multe mii de ani. Prezența conștiinței tale transformă suferința în trezire. Durerea ne avertizează unde suntem în afara alinierii. Este un aspect crucial al vindecării. Ea ne avertizează asupra aspectelor din noi înșine care trebuie readuse în aliniere și integrate astfel încât să putem deveni întregi.” Teal Swan

    Aici aveti linkul catre intregul articol https://tealswan.com/resources/articles/the-pain-principal-r231/

  39. Mary Jane

    Buna dragilor, subscriu la cele scrie de majoritatea dintre voi. si subscriu cu durere, durerea aia neagra din depresie, care.ti ingroapa viata, mai devreme sau mai tarziu. da, nu-mi gasesc locul, nu-mi gasesc rostul. pentru ca simt ca implinirea imi vine din a-mi trai existenta in sanul unei familii complete, plina de rasetele de copii multi si zglobii, cu bune si rele, cu mama si cu Tata. noi, eu si fiica mea, n-avem tata. suntem doar noi doua si percep tot mai dureros aceasta situatie. si nu, n-am timp sa ma plictisesc aproape deloc, dar in putinul timp al meu cu mine, poate pe la in miez de noapte, stau si plang pana nu mai pot respira. nu asa am visat sa fie si nu mai pot sa accept. nici nu stiu daca am acceptat vreodata, doar m-a dus valul vietii. si da, ma izolez si mi-e teama sa nu ne izolam de tot. nu mai support sa vad in jur veselie, implinire (chiar si de forma). sunt certata si cu D-zeu, nu cred ca el ne face vietile. vreau sa-mi arat revolta si egoismul. pentru c-am fost un om bun, si de ce viata m-a rasplatit asa?! iar chestia asta cu implinirea/fericirea, nu vine ca vrei, ca iti doresti. daca e, e, daca nu, nu. degeaba mi-am dorit. sau degeaba am abandonat aceasta lupta, lasandu-ma dusa de val, zicandu-mi cand va fi, va fi, ca tot nu e. si da, am fost pe marginea prapastiei de nenumarate ori. culmea e ca sunt constienta de tot si e si mai dureros sa-mi doresc sa nu mai fiu. si poate, sper, intr-o zi sa-mi vina ziua sa se termine. si mi-e ciuda ca nu ma pot bucura de ce am. sunt lasa si depresia ma mananca pe dinauntru in fiecare clipa, iar eu trebuie sa port masca in fiecare zi. noroc cu noptile tarzii, cand imi vars sufletul!!

  40. Pingback: Fiecare cu depresia mă-sii |

  41. Elena

    Foarte frumos articolul.Scrii foarte frumos.E de admirat! Am si eu o poveste despre depresie.A mea.As fi vrut să o împărtășesc.nu stiu daca ar ajuta de aceea vreau sa intreb înainte.Si nu stiu daca ce am facut sau cum am procedat eu e garantat pt toata lumea.

  42. AndreeaV

    Depresia e boala secolului noatru, de oameni dezradacinati, neascultati, nevazuti ai neiubiti. Si din disperare de performanta si eficienta lumea se agata de pozitivism, meditatie si lift-me-up quotes de parca vindecarea ranilor mintii le iei de la drive-through… oamenii dau raspunsuri de genul “shake it off” pt ca e greu sa intri in contact cu depresia altuia.. iti aminteste de propriile suferinte ignorate si cand iti conduci viata evitandu-le si pozand in puternic si eficient, e greu sa vezi la altul ca se arata cum e…

    Iar pozitivismul face mai mult rau decat orice alta forma de “terapie” pt ca nu accepta ca exista rau in oameni si ca e nirmal si sanatos. Si asa conflictul intern create si mai intens si mai mistuitor..

    Depresia e o tristete profunda, care de multe ori ascunde o furie incapabila sa se exprime.. si pe care o intoarcem impotriva noastra.

    Am trecut prin asta (ani de suicidal thoughts si o viata de autocritica constanta si distructiva), dar am intrat in peihanaliza si dupa un travaliu de 2 an, am renascut… cred ca cel mai important pas spre vindecare e sa gasesti un om bun care sa te poata tine de mana pe drumul asta si sa te ajute sa mai renunti la sacii pe care-i cari. Nu la toti..iar aia de raman, ti-i tine putin pana te redresezi si ii poti lua inapoi, ii accepti, ii pui frmos in debara si macar stii ce e in ei si unde i-ai pus. Cand se mai deshide usa la debara stii la ce sa te astepti. Relatia terapeutica poate aa vindece.. important e sa gasesti omul care sa te poata iubi pe drumul asta anevoios si in care sa ai incredere, ca poate duce, pana te pui pe picioarele tale…

    Sper din suflet sa va gasitit toti drumul si vindecarea, nu pt ca viata e un sir ee buurii, ca nu e :)) dar e un sentiment asa de nefiresc si superb sa te-mprietenesti cu tine si sa stii ca te ai, whatever life throws at you, and boy, throw it will!

    🖤

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *