E 5 dimineața în Dristor și încep tramvaiele să circule. Șinele astea care troznesc sub geam bat orice snooze pentru mine. Aș urla pe străzi dacă aș rămâne fără momentul ăsta de dimineață, când se crapă de ziuă și când… nu se întâmplă nimic. N I M I C!
- Suntem într-o goană continuă, hai, hai, hai, hai, hai! Maraton? Nu, cai de curse. Biciuiți. De like-uri, inimi, selfie-uri, whatsappuri, clipoceli, clipoceli, clipoceli.
- Dăm scroll cu viteza luminii. Luminii!
- Alergăm ca nebunii după metrou.
- Trecem pe galben la semafor.
- Ne culcăm obosiți, ne trezim obosiți.
- Galopăm după mii de pixeli, bytzi, semafoare și tramvaie.
- Avem aplicații pentru orice. Să ne spună să BEM APĂ!
- Piuie încontinuu ceva. La ușă, la telefon, pe net, curier, deadline, clienți, masă cu Anca, teatru, baie pe cap, concert, facturile, iar am uitat de înteținere, futu-i!!!
- Informațiile vin buluc peste noi, verificate, neverificate, donăm sânge, protestăm, taxe, salarii, nu înțelegem nimic, naționala pierde, se ceartă toată lumea cu toată lumea.
- N-avem timp de nimic, nimic, nimic. Iar nimicul, am stabilit mai sus, e atât de bun!
Da, dar așa liniște e și la 3 dimineața!, mă cert cu un prieten, care nu înțelege cum pot să-mi pun ceasul să sune și duminica, la 6, chiar dacă n-am nimic de făcut. Nu e așa, că la 3 dimineața sunt și insomniacii pe net. Mai bagă ceva pe Facebook, mai numără oi, te văd activ, te mai întreabă de viață, mai dau și mailuri (bine, asta aș fi eu!). La 5 e ora maximă la care clachează și ei și adorm. Și apoi ai presiunea că trebuie să adormi și tu, că mai ai puțin de dormit, c-o să sune ceasul și o să fii kaput.
Dar de la 5 încolo. Doamne, nu se întâmplă N I M I C. Nu clipocește nimic, nu se pozează castroanele pe Instagram, nu se dau check-in-uri. E liniște. E momentul tău de liniște. Tramvaiele sunt minunate, că ele doar îți aduc aminte, ca un snooze, din 10 în 10 minute, că o să-nceapă curând demența. Dar până pe la 8, nu se întâmplă, exact, NIMIC!
Haos. Eu, cel puțin, așa sunt. Haos, haos, haos. La 10 dimineața, 4 după-masa, 9 seara. Nu e niciodată liniște în capul ăsta agitat. Sar cioburi de gânduri și de emoții în toate părțile. Mai puțin dimineața la 6. Dacă mai faci și ceva bun pentru tine, ok, nu sală, deși știți că asta urmeză să zic :), că-s maniacă, dar și dacă stai și te bucuri de liniște. Citești presa. Te speli 3 minute pe dinți, nu 30 de secunde. Apuci să-ți fierbi un ou. Respiri. Inspiri. Expiri. Respiri. Mănânci oul.
Și cred că am și un truc pentru cum să te scoli dimineața. Că, na, știu și eu că e greu. Îi dau cu snooze-ul o oră până m-apuc de oul ăla. Dar îi povesteam lui Cosmin la birou anul trecut și-a funcționat și la el. Deci, avem rată de succes 100%, doi din doi, dar tot 100% e. Sunteți cu mine, da?
Să zicem că te culci la o oră decentă-ish. Sau whatever. Te culci la cât te culci tu. A doua zi dimineața ți-e greu să te trezești și la 7, și la 8, și la 9, și la 10. Că alarma aia tot trebuie să sune la un moment dat, nu? Așa că dacă ți-e la fel de greu spre imposibil (alea câteva minute cât tragi de tine) să te scoli la 7 la fel ca la 9, de ce să n-o faci la 7? Voi știți ce se întâmplă dimineața devreme? NIMIC!
Nu clipocește nimic, nu urlă nimeni, nu sună nimic, nu s-a trezit nimeni să te enerveze. Nu e NIMENI pe net, NIMENI! Bine, sunt eu, dar am treabă cu cioburile și cu tramvaiul meu 1 care trece pe la geam, uite-l, de la 5.
Un scurt poem despre dimineața devreme:
E dimineață și nu se întâmplă
nimic.
Nimic.
Nimic, nimic.
Nimic, nimic, nimic.
~the end~
***Am pus o poză de la ocean în Canare, de la un crapă-de-ziuă de acolo, când i-am lăsat pe ai mei la cazare și m-am dus să văd ce se întâmplă la răsărit la capătul lumii, cu escală la Madrid. NIMIC. Nici acolo nu se întâmpla nimic. Aș fi pus una și de după blocurile gri, dar stau, cum ar veni, pe partea ailaltă a soarelui și nu e chiar atât de romantic, dar ceva-ceva baladă pentru ochi e și-n felul în care se luminează Bucureștiul ăsta uneori, printre blocuri, șaormerii, farmacii Catena și tramvaie, uite-l și pe-al meu, e de la 5 pe-afară.
E 23 acum. Aici. PM 1-9 la ei. La ei cu doctori care nu te scuipă ca pe o măsea stricată. Care nu merg la ghici. Care intâi te tratează și după te intreabă de card. Care nu-ți taie pensia după cheful lor. Electoral și post-electoral. Operator și post-operator. Unde nu plătești amenzi doar pentru îngrășarea bugetului sau pentru șpagă. Unde te așezi pe iarbă în parc, scoți pantofii și te bucuri de soare. Poate și un mini-picknick. Acolo unde nu scrie: “Nu călcați pe iarbă! Amendă 200-500lei!”
Nu e utopie, se întamplă în Elveția, în țările scandinave, în alte locuri frumoase.
Utopie este la noi. In casa noastră. Acolo unde ne mulțumim cu puțin. Puțin. Prea puțin! Puțiiiiiin! Prea de tot.
Nu e raiu, ăla trâmbițat milenar, nici acolo. Dar, dar!, ai momente în care simți că traiesti!, că poate contezi!. Cu tramvaie insomniace sau cu macarale sub soare.
E ora 23. România. Ultimul tramvai scânceitor se retrage. (BOLD, italics, underline).
L-am pierdut și pe ăsta. Merg pe jos. Ma simt jos. Merg spre casă. Aia pe care frati-miu se chinuie de 7 ani să mi-o ia fără să-mi dea sulta, partea dreaptă din moștenire.
După ce un guvern corupt a distrus proiectul la care am muncit 10 ani. Praful. Nu de stele. Prafff. D-ăla de aspirator. Și mă trezesc mergând spre Piața Victoriei, în loc de casă. Și este iarnă.
Este iarnă la mine-n suflet. Și nici nebunii nu se mai omoară să vină să facă schi.
Acolo, în Piață, sunt singur, în zori. Eu și madam Depresia. Știu de “Spiritul civic”, “Împotrivirea civică”. Știu. Sună frumos. Mă regăsesc. Dar, am și agendă bonus. Răzbunare!
Mi-au luat tot. Da, “Coruptia Ucide”. It’s so real. Atunci când te ucide pic-cu-pic, un altfel de depresie, atunci înțelegi altfel.
Mă salută mulți din mașini. Câțiva, puțini, mă înjură, trimițându-mă “La muncă, băăăh!”. Le zâmbesc trist. Sunt trist. Asta este țara mea. Asta?!
Se luminează. Îmi este frig rău. Simt frigul în oase. Doar în armata umilinței a R.S.R., la Buzău, am mai simțit asemenea frig.
Vreau spirit civic, vreau și răzbunare. Mă lasă puterile. Îmi este ciudă pe mine. Mă simt neputincios. E groaznic. Chiar nu pot face nimic, pentru mine, pentru țara mea?!
Se crapă de ziuă. Simt că totul este inutil. Semnificația vieții se stinge la mine, în iarna dinlăuntrul meu. Sunt milimetric disperat.
Oprește Ștefan, cu o cafea. După câteva minute oprește o studentă în drum spre UK. Tot cu cafea. Cafeaua e bună, nu că e Moka. Mă gândesc că sunt excepții. Sunt vesel-trist. Dar hai să mai stau. Coffee-power! Alte încurajări, câteva înjurături. Mă gândesc că nu are rost. Sunt mic. Nu pot schimba. Nimic.
Apare o tânără, plină de entuziasm. Mă întreabă cum mă simt, se bucură sincer că sunt acolo. O întreb de ce mă întreabă. Spune că mă știe de pe facebook. What? Cică acolo m-a văzut. Mă întreabă dacă vreau o cafea. Îi spun că nu, să nu se deranjeze. Pleacă veselă, spunând că revine cu cafea. Cum să plec? Nu mai pot de frig. De oboseală. De neputință. Dar nu o pot dezamăgi. Și rămân. Mă gândesc că speranța încă trăiește, chiar și în acest loc, pe care cu greu îl numesc țară. Țara meaaa!?
O Țară în care se poate trăiii, visaaa, munciii, iubiii, creștee copiiiiiiii, creștee vise cu cei dragi și trăiii amintiri senine cu cei plecați. Plecați cu un singur i. Offf, vreau iii înapoi!
O Țară în care vocea oamenilor se auuude. Cu pancarte sau fără. Cu sloganuri cool, cu răbdare și mult, muuuult bun simț. Mult.
O piesă de teatru, fără teatru. O viață.
Voci: Ștefan Corduneanu, Studenta UK, Greta Goran, Ioana Toma, Alex_bsk Socol, Ana Monica Grosu, Andreea Toader, Cristi Munteanu, Dan Dobre, Raduna Marian, Ioana Oancea, Sandy Matei… toată “Gașca de Protestanți”… și mulți, mulți, sute de mii mulți! Zi de zi de zi, noapte de noapte de noapte, sâmbete de sâmbete, luni de luni, vieți de vieți… De vieți. Punct.
Fără virgule. Fără like-uri. Fără… fără tot ce a scris Greta mai sus! Fără!
Corpul mă trădează. La fel ca familia. Ca țara. Ca “prietenii”.
Plec spre casă. Mă întâlnesc cu doi oameni. Eu sunt zombie. De frig. De oboseală. Greta îmi întinde cafeaua. O iau rusinat că nu o pot plăti. Nu mai sunt în stare să bag mâna în buzunar după bani. Serios, nu mai puteam. Îmi spune cu o veselie dezarmantă că nu trebuie să-i dau banii. Se scuză că a întârziat să vină cu cafeaua promisă. Ochii ei spun adevărul. Mă uit, jenat, în ochii amicului de lângă ea. Văd același adevăr. Același bun-simț. O candoare frumoasă, sinceră. O candoare ne-românească. Așteptam, speram, visam asta de prea mult timp. Am avut senzația de accident. Când timpul se dilată. Când nu-ți vine să crezi că se întâmplă. E real, sau e Just an illusion?!
Brusc toată senzația de neputința mea se transformă într-o sferă multicoloră. Well, fără curcubee, unicorni, oceane de stele… Sunt depresiv, DA, depresiv! Dar nu rupt de realitate.
Plec spre casă. Aceeași pe care fratele cel rău vrea să mi-o ia pe mai nimic.
Dar eu sunt altfel. Nu pentru că am participat și eu un pic la #Rezist. Nu.
Am văzut în ochii Gretei și ai prietenului ei străluciri de adevăr. Da, sună cheesy, știu, dar nu ați fost în locul meu. Îmi pare rău pentru voi că nu ați fost atunci în locul meu. Îmi pare bine pentru voi că nu sunteți anyothertime în locul meu.
Am ajuns, cu coffee-power, acasă. La 3 stații de tramvai. Nu cred că aș fi putut ajunge fără cafea! Pe bune! Nu e o metaforă. Tremuram tot, țineam în mâini paharul gol de cafea și mă rugam (la niciun zeu) în tramvai să nu mä fac de “rușinea” lor, căzând fleașcă în mijlocul tramvaiului. Nu știu cum, de ce, poate, sigur, cafeaua, am reușit. Să cobor în stația mea.
Chiar am ajuns, nu mai țin minte cum, în lift și în casă. Am căzut lat.
Au trecut ore. Cred că, de fapt, au trecut zile, luni… Au trecut fapte, au trecut greșeli. Au trecut speranțe și depreseli.
Am primit încă o cafea. Tot de la Greta și prietenii ei, universul lor. Am citit ca și o cafea. Adusă în Piață, oricare Piață. Pe gret.ro
Din Piață, din viață, din ceea ce contează.
E dimineață, de fapt prânz, și s-a întâmplat ceea ce speram dar nu credeam. Să văd adevăr în ochii unor oameni.
Au mai trecut niște luni.
Acum aud tramvaiele. Alea românești. Alea care judecă. Alea care nu știu că tu dormi. Visând că totul are un rost. Scrâșnetul lor mă trezește. Păi eu vreau să dooooorm.
Nu de oboseală. Vreau să dorm ca să nu văd. Vreau o Lume a mea. Hai, nu aruncați cu pietre. E loc pentru toți. Așa cred eu. Lumea voastră poate fi Lumea Noastră.
Trec tramvaiele de dimineață. Habar n-au de like-uri, insta, bloguri, ganduri… Sunt dezarmant de sincere…
Și eu le aud, le gândesc, le trăiesc…
Unde se duc, unde mä duc, unde?
Nimic este atât de mult.
Nimic este atât bine.
…
Wait a little, feel a little
Nu mai vreau… Nu!
Dar, apare un moment.
Unu care face cât multe
Nimicul devine ceva.
Ceața rămâne până în Canare.
Rămâne în tine.
Acum este tot.
Mai tarziu este nimic.
Acum este un pic mai mult decât Nimic.
Nimic să mai aștepte.
Trece tramvaiul de noapte.
Nimicul lor este totul meu. Invers.
Nimicul meu este doar al meu.
Atât mai am. Atât mai pot.
Doar un nimic.
Un mic nimic.
Nimic.
Tramvai insomniac.
Speranțe visate.
În somn, când nu știu dacă sunt treaz, sau dacă visez.
Și mă rog să se oprească. Da, Lumea. Toată.
Sunt un delicat. Da, pe bune. Și mă rupe când văd atâta ipocrizie și mindlessness.
Pisici, căței, vacanțe, hai să ne!
Hai cu like, share, follow… Hai… Hai! Let’s go! Brag and humblebrag! Vreți un piss-contest?
Da, vreau WORLD PEACE. Și nu sunt o Miss. Vreau o lume, nu mai bună, măcar altfel.
Hai, pe bune, spuneți… Sub anonimatul convenabil… Spuneți! Vorbiți! Get out of the Closet!… Step into the Light!
Altfel nu puteți nimic.
Altfel este Nimic.
Nimic nu accept.
Nu am cum. Odată ce spun, nimicul se destramă.
Rămâne un singur nimic.
Ăla de teamă.
Nimic devine tot.
Nimicul meu este tot.
Pentru mine.
Este prea puțin.
Al vostru cum este?