Gret.ro

M-am diagnosticat. Am stat eu azi noapte și am plâns și pe urmă n-am mai plâns, că mi-am dat seama că totuși, ce mișto, depresia mea e una selectă, e ca #rezist, e depresie de bulă.

Nu că asta ajută pe cineva sau pe mine, yours truly, dar măcar eu îi mai dau cu youtube, tatuaje, pastile, postări cool, mărgele la gât, meditație, chackre, The School ol Life. Dar unii oameni, mulți oameni nu știu ce i-a lovit. Mai intru așa, din când în când, pe grupuri de depresie și alte anxietățuri și mă înfioară. Oamenii sunt disperați de-a dreptul, le e rușine, le e frică să spună, se tem că familia (familia!) sau prietenii se îndepărtează de ei, că îi consideră nebuni, triști, proști, dramatici.

Măăăi. Măi. Măăăăi. Și mă omoară mizeria asta, că nu reușim să găsim o soluție, măcar acolo, așa, un început. Creierul e încă necunoscut și se merge așa, la ghici. Ia și pastila asta, încearc-o și pe ailaltă, hai, combinația asta, ia 2 săptămâni, chinuie-te, hai să mai schimbăm. Și cam ăsta e nivelul. Repet, pentru depresia de bulă, că mulți oameni nu au ajuns nici aici, cum să iei pastile sau să faci terapie? Păi, în primul rând cu 1.5 milioane dați pe o oră de vorbit cu un necunoscut trăiești o săptămână. Și doi, oamenii nu știu, nu au, trăiesc în provincie, în sate și în beznă totală.

Vreau așa, o campanie mare, mare, mare, uriaș de mare, făcută de cineva cu bani, care să ajungă la toată lumea, de la Afumați la bula de la Cluj și până în Vamă. Dar, na, brandurile au kpiaiși d-ăaia de atins, postări cu bună dimineața de pus pe Facebook, chestii de vândut și salarii și taxe de plătit, nu te bagi așa ca boul în campanii d-astea mari, care chiar ar salva niște vieți, nu cum salvează apa micelară fără parabeni viața.

Zilnic, șapte români își pun capăt zilelor | Anul 2015 dă semne că ar putea bate recordul absolut al sinuciderilor în România 

Doamne, Doamne, Doamne, nici nu mai caut mai departe în 2018, că nu mai vreau să știu. Doamne, Doamne, Doamne. Și trăim așa în beznă și în negru și nu ne zice nimeni că e ok să vorbești despre asta, că uite, nu ești tu singurul prost, că nu există neapărăt o salvare, dar suntem împreună în asta și vedem noi cum o scoatem mai departe.

Acum mă simt și prost că m-am jelit azi noapte până mi s-au dus ochii în fundul capului. Iar și iar capul ăsta prost mă trădează, mă lasă așa să orbecăi dintr-o stare în alta, îmi spune lucruri urâte și încerc să-i fiu și prietenă, și terapeută, să-l ascult, să îl contrazic, să stăm puțin de vorbă când o ia razna și să nu mai meargă mereu după impuls. Dar nu te înțelegi cu el. Dacă ar fi o zodie, clar e rac. Căpos, sensibil, tolomac, impulsiv, vicios și prost de bubuie.

Și dimineața o ia de la capăt. Eu seara sunt tristă, dimineața furioasă, v-am mai zis. Dimineața trebuie să-l iau ca pe un copil alintat, haide, hai ușor, mami și cu tati te iubesc, dă-te jos din pat, haide, fă un efort, spală-te pe dinți, mănâncă omlețica, uite ce frumos miroase, o gură pentru girafa Ali, una pentru mamaie, încă una pentru Panda, haide, lasă-mă să te îmbrac, știi ce te-ar ajuta, un duș, îți dă, așa, energie și miroși frumos, nu, asta în niciun caz, bine, hai, vino să te leg la șireturi, gata, ești good to go, nu uita să încui ușa, te iubesc!

Seara, nu mai am energia să duc lupta asta de lămurire. Seara e un copil trist, introvertit, fără vlagă. Se spală mecanic pe dinți și ori Netflix, să îi mai treacă gândurile, ori uitat pe pereți și lansat intenții și gânduri bune, poate-poate visurile chiar se împlinesc, că așa a văzut la alții, n-o fi el cel mai tolomac creier din curtea școlii și ar vrea un câine, ia ce-au mai pus ăștia pe adopții. Și apoi adoarme cu laptopul în brațe, visând braci germani, labradori, beagleși, vizslași, amstaffi…

– Eu n-am atacuri de panică. Pe mine când mă ia, mă ia negrul și stau acolo în el. Atacul de panică mai și trece, nu? E scurt și intens, la mine e lung și e când intens, când o umbră, când ca alarmele de miercuri dimineața.
– Deci, cum arată ziua la tine?
– În principiu, dimineața sunt îngrozită și seara tristă. Mă trezesc dimineața și mi-e groază să mă dau jos din pat.
– De ce ți-e groază?
– De orice. De metrou, de oameni, de legat o mie de șireturi la ghete, de ce o să se întâmple, de ce n-o să se întâmple, de rățuște și copaci. De orice.
– Și dacă e o zi în care nu se întâmplă nimic rău?
– A, păi asta ar fi normalul, că așa merit. Nu doar eu. Toată planeta. Ne naștem ca să murim, deci tot ce e între momentele astea două trebuie să fie fabulos, să arunce lumea cu margarete în noi, să facem ce vrem, când vrem, unde vrem, că tot murim și nu contează nimic, atunci măcar să nu fie așa urât.
– Iar o luăm de la capăt.
– Păi, da n-o luăm noi de la capăt?

Nici nu plec bine de la terapie, că, na depresie de bulă, dar nu mă caut eu la toți vracii?, că Ovidiu îmi trimite o poză dintr-o carte găsită cu atacurile de panică.
– Cumpăr-o!
– Stai să mai răsfoiesc.
– Bine, și pe urmă ia-o, da’ nu mai citim noi încă una?
După 2 minute.
– Auzi, știi ce zice ăsta în carte, ce l-a salvat pe el?
– Ce?
– IUBIREA.
– Oh, boy, las-o și fugi!

Iubirea e minunată. Câștigă războaie, bine, le și pornește, alină, ajută, dar nu cred că salvează. Iubirea e ceai cu biscuiți de casă înmuiați în el, atunci când tu ai pneumonie. Ajută ceaiul, ajută, dar nu vindecă. E pâine prăjită cu unt și miere dimineața, dar eu puțini știu că au prăjitor în casă. Iar în unele sate nu e nici lumină, d-asta suntem cu toții în beznă.
Singura diferență e că depresia noastră are luminițe în formă de flamingo roz.
Da’ e și ăsta un început.