Gret.ro

Stăteam eu și mă gândeam că viața e nasoală. Pe bune, e nasoală. Că toată lumea e pe zen și într-o continuă negare, dar să știți de la mine că viața e nasoală.

Merită să fie trăită – asta e ca aia că sunt mândru că sunt român. Că, na, n-ai ce să faci. Merită, nu merită, asta e viața. E nasoală. E făcută să ne încurce, nu să ne ajute. Tot Universul conspiră să ne fie greu, nu bine. Da, da. Tot Universul.

Eram eu în Verona în weekend, știu că știți, că mi-ați dat și like, dar n-am apucat să vă spun revelațiile mele. So. Cum eram eu în Verona în galop, că n-aveam decât 1 oră și 48 de minute și 34 de secunde s-o vizitez, c-apoi tren și avion, că a doua zi muncă și plătit facturi (mno, viața e nasoală!) și mă minunam cât de frumoasă poate să fie. Așa, cât am apucat să văd eu din ea. Băi, e frumoasă rău, e boemă, e impresionantă, are apa aia de curge prin mijlocul ei, clădiri, coline, arhitectură, vinuri, cântăreți în Piața Mare (sau ce piață oi fi văzut eu pentru că 1 oră și 48 de minute și 34 de secunde, care ar fi putut fi 6 ore, dar yours truly a preferat la meci cu bagabonții).

Și mă gândeam eu așa cu mintea mea de bolovan artist că e și normal să vină Goethe acolo, Stendhal, să înceapă să filozofeze. Dar ce-mi venea și mie, dar pleca trenul. Nu mai zic. Shakespeare. I-a dat cu niște sonete, cu iubire, cu dramă. Dar ce-aș fi scris și eu niște tragedii acolo. Mă rog, eu asta încerc și aici, dar pe bune, te inspiră Dristorul sau Drumul Taberei cum te inspiră Stoichiță să-ți placă fotbalul.

Și m-a lovit.
Nu, nu inspirația.
M-a lovit.

Am doi prieteni care stau în scara pe care a locuit și a compus marele X. Îi zicem X, pentru c-am uitat cum îl cheamă. Dar l-am căutat pe Google atunci și am găsit despre el c-a fost un mare artist al vremii și a scris o capodoperă pe care sigur o știți. Înainte să vă spun de scara asta. E pe Dacia, are apartamente din alea mari și înalte de boieri, cu terase de sute de metri pătrați, cu șemineu în casă, din ăla real, cu foc și lemne. L-am căutat într-o zi pe net, ce să vezi, a scris marea capodoperă a poeziei românești:
Vine, vine primăvara
Se așterne în toata țara
Floricele pe câmpii
Hai să le adunăm, copii.

Atât. Că mai lungă nu e. Atât. A compus ce-a compus la ea, zile poate chiar săptămâni întregi și apoi a zis, gata, asta e. E perfectă, nu mai are nevoie de nimic.

Deci, încă o dată, bare with me.
Vine, vine primăvara
Se așterne în toata țara
Floricele pe câmpii
Hai să le adunăm, copii.

Probabil c-a fost inspirat nu neapărat de Bucureștiul interbelic, văzut de sus, de pe terasa lui de sute de metri, ci de o altă capodoperă românească “Somnoroase păsărele”. Măcar Eminescu, așa bolovan cum era, a avut decența să scrie mai multe strofe, să pară c-a stat mai mult de 6 minute și 23 de secunde pe ea. Nu, pe bune, dacă a stat mai mult pe ea, chiar îmi pierd orice urmă de respect pentru poetul nepereche.

Dacă nu e făcută la mișto: “Ia să văd dacă pun ăștia botul” și Eminescu chiar a stat și-a gândit-o, a șters, a rescris, a aruncat hârtii, a mai dormit, a reluat-o dimineața, atunci chiar îmi pare rău pentru el. Știu copiii de 7 ani care scriu la compunere, la clasa 0, poezii la fel ca Somnoroase. Nu-i știu, dar nici nu i-am căutat. De fapt, ăsta e visul meu ascuns, planul de back-up, în caz că nu-mi ies socotelile în viața asta. Să găsesc 100 de copii care scriu versuri mai bune decât Somnoroase la o compunere dată de învățătoare. Să am și eu o placă memorială la scară, în Dristor:

“Aici a trăit și a creat Greta Goran, care și-a propus să găsească 100 de copii mai talentați decât Eminescu și a găsit 500, ca eroare de la site”.

Nu, pe bune, viața e nasoală. Și Universul conspiră să-i facă pe unii mari, pe domnul ăsta cu primăvara, pe Viorica, pe Dani Mocanu și pe noi să ne lase să ne chinuim. Așa, ca proștii, ca niște hamsteri pe rotița aia a lor, dai așa ca prostul în gol, mai arăți și ca un șobolan cu pretenții de animal de casă.

Sigur, nu zic că dacă aș sta acum și eu într-un penthouse la Universitate, într-o casă lângă mare, aș compune de mama focului, capodoperă după capodoperă, dar măcar aș fi mereu bronzată și relaxată, cât să scriu și eu ceva relevant pentru omenire:
Vine valu’, pleacă valu’
Noi rămânem tot cu malu’
Hamsii multe pe dughene
Hai să le mâncăm, măi nene.

Atât.