În casă la mine sunt 40 de grade și mă gândesc constant că sunt în iad, ca să mă obișnuiesc cu ideea. Am câte un cazan în fiecare colț, la care dracii bagă nonstop cărbuni, în ture.
Satana vine în fiecare seară ca să se asigure că lucrurile nu merg cum trebuie. Intră ca la el acasă, ia o bere din frigider și se așază pe colțul patului.
– Gret, trebuie să vorbim.
Niciodată nu vine cu vești bune, dar uneori vine dărâmat și el, nu îi e ușor să conducă atâția draci pe lume, și atunci îmi place de el. Stăm la povești până dimineața, unul mai negru și mai pesimist decât celălalt. Nu vreau să mă laud, dar cred că sunt preferata lui. Nu sunt mulți ca mine, să fie mai deprimat și decât însuși Satana.
Aseară era pleoştit.
– E ca dracu’, Gret! Pot să-mi aprind o țigară?
– Se fumează doar în bucătărie.
– Sunt un prost. Mi se pare că nu sunt suficient de rău, de nemernic, de independent. Am prea puține vicii și știu, știu că pot să fac mult mai multe rele, dar am obosit. Am nevoie de o pauză, dar cine dracu’ să-mi țină mie locul? De ce nu mă asculți?
– Mi-e somn.
– Mă supăr pe tine.
– Și ce-o să faci?
– O să te fac să te simți nefericită.
– Zi-mi ceva nou.
-Nu știu de unde să mă mai apuc, mi se pare că nimic n-are sens.
– Păi, n-are.
– Că nimeni nu mă iubește.
– Păi, nimeni.
– Că tot ce fac e rău.
– Păi, asta e bine.
– Cred că sunt depresiv, așa se simte depresia?
– Depresia nu e cum o percepe toată lumea. Nu e o mare constantă de beznă și durere. Sunt zâmbete calde pentru toată lumea, dar o răceală în tine, ca la Polul Sud. E când îl ajuți pe celălalt, dar pe tine te sabotezi. E trezit dimineața și stat cu ochii în tavan 2 ore, făcându-ți curaj să te dai jos din pat, ca să apari senin și pus pe treabă. E în haine colorate care ascund negru. E în pachete de țigări fumate compulsiv. E în somn de vineri până luni ca să nu vezi pe nimeni. E în zile fără sens și în zile în care te minți că au sens. E în părinții care îmbătrânesc și relații care eșuează. E în singurătatea de-a aprinde singur becul ca să faci lumină când ajungi seaea acasă. Și în a-l închide singur. E în dezamăgire că nu ești suficient, că ești prea puțin, că trăiești prea puțin, că ai prea puțin. E în facturile care vin și pe care te lasă fără vacanța aia. E în harta lumii la care te uiți cu orele, știind cât de puțin apuci să vezi într-o viață de om, cât de puține apuci să faci, să trăiești, să iubești.
– Mă regăsesc. Și cum o scoateți la capăt voi?
– N-o scoatem. Ne păcălim că poate azi se schimbă ceva, poate azi e mai bine, poate merită să te dai jos din pat. Poate. Poate. Poate.
– Și eu ce fac?
– În primul rând, mă lași pe mine să dorm. Și mâine dimineață, cât stau 2 ore cu ochii în tavan, vii, puntem de-o cafea și te uiți cu mine.
– Și trece?
– Nu trece, dar măcar nu suntem singuri. Depresiia se hrănește din singurătate și din tavanii caselor care au văzut mai multe tristeți decât cimitirele. Ia și niște lavabilă colorată. Să desenăm niște bărcuțe pe mare pe tavane.
❤️🤗