comment 0

De ziua ta, mămico | Cel mai frumos fel în care să iubești

… în dar ți-am adus un error 500!
Dar crede-mă, mămico
Un error mai încăpățânat – nu se putea!

Am 2 ani jumate, nu stau decât în brațele ei. Urlu și fac ca apucata dacă mă lasă din mână. Sunt o încântare.

Am 4 ani și în dimineața asta nu am chef să mă duc la grădi. Cu chiu, cu vai, cu mită, mă las convinsă. Dacă mă machiază tanti Vasilica, verișoara mamei venită în vizită. Mă boiește bine, cu roșu în obraji și ruj turbat. Ajung la grădiniță, nu zic bună dimineața, nu vorbesc cu nimeni. O anunț printre dinți pe doamna că n-am de gând să vorbesc toată ziua CĂ MI SE IA RUJUL! Doamna mă spune, mama mă felicită.

Am 5 ani, nu vorbesc cu nimeni, nu am prieteni în afară de Mirela, când vine un copil pe la noi, iese Satana din mine și mă urc pe pereți. Mama nu mă ceartă, rărește vizitele sau mă cumpără cu bani (că doar nu eram proastă să mă vând pentru o cicolată) ca să stau cuminte în altă cameră până pleacă monștrii.

Am 5 ani jumate, ne uităm la Dallas, dar mama sare replicile care i se pare ei nepotrivite. E seară, eu am învătat să citesc pe ascuns, am furat de pe la Mirela și ne uităm la Dallas. Citesc replicile deochiate cu voce tare și o rog pe mama să se oprească. Moare de râs, dar tot ne trimite la culcare înainte să se termine.

Am 6 ani și fac grădinița cu ăia mari, ca să nu mă despart de Mirela. La ora de desen, toată lumea primește foaie normală din blocul de desen, eu jumătate. Desenez o păpușă, dar fusta și picioarele i le fac pe bancă, în semn de protest. Doamna mă spune, mama mă felicită.

Am 7 ani și urăsc pampoanele și manșetele. Mi le pun rar, când cine știe cum sunt mituită. Vine domnul cu poza cu harta în spate, eu ioc manșete, ioc guleraș, ioc pampoane. Fac așa poza. Ajunge vestea la mama că e ziua aia din an. Ia niște pampoane de la o fetiță, manșete și mai facem o poză. Am două tablouri acum. Acasă mă spune tatei. Râd amândoi de mine. Mă jur că nu mai port niciodată mizeriile alea în cap.

Am 10 ani, mă simt urâtă și nu vorbesc cu nimeni despre asta. Dar îi spun mamei că eu la party-balul de clasa a 4-a nu calc, dacă nu găsesc o salopetă roșie. Unde naiba să găsim, în tot județul căutăm. E scump să facem una pe comandă, plus că eu cresc, o port o dată și gata. Nu sufăr, și așa nu țin să merg la prostia asta. Cu două zile înainte, primesc o salopetă roșie minunată, făcută la croitor.

Am 14 ani, mă pregătesc să dau la liceu, nu dorm, sunt stresată și îi fac cu capul pe toți. Aud nonstop de la mama: “Nu o să-ți facă nimeni statuie, știi suficient, nu mai învăța, înnebunim cu toții”. N-o ascult, îmi fac damblaua și pe ai mei îi las fără nervi. Sorry!

Am 18 ani, mă pregătesc să dau la facultate. Liceul trece îngrozitor, îi urăsc pe toți, nu îmi fac prieteni cine știe ce. Mama nu știe ce să mai inventeze, par cel mai bolnav copil din lume. Mi-e greu să mă trezesc dimineața, așa că minte pentru mine luând pe rând toate bolile pământului. Știe că stau acasă și citesc, învăț, scriu.

E sâmbătă și e primăvară, se dă simularea la fizică. Eu mă duc spre microbuze la 8 dimineața, pe drum mă întâlnesc cu colegi, doamna dirigintă, profesori. Îmi fac semne “Undeeee te duccci? Liceul e în spate!”, eu le fac cu mâna. Mă duc la București la Mirela, joacă Rapidul acasă. Nu doar că știe mama, ne face pachet special și pentru meci.

Am 19 ani, mă angajez. Nu e fericită, că n-apuc să trăiesc și eu viața de studentă. Că iar mă obosesc în 7 locuri. Înțelege că nu pot să ratez Gazeta Sporturilor, e ca Steaua, nu se refuză. Toată facultatea face mâncare, pachete, drumuri la București, să ajute. Nu suportă să mă vadă chinuită, dar nu pleacă din bucătărie când îmi apind o țigară și pun un pahar de vin. Sufăr din dragoste. Suferim amândouă.

Am 26 de ani, nu mă crede că m-am lăsat de fumat. Nu mă crede. Și nici din iubit psihopați. Mă așteaptă acasă în fiecare weekend. Ajung rar pentru că sunt workaholică și bifez Crăciun peste Crăciun și Paște după Paște la McDonald’s în gară.

Am 30 de ani și suntem prietene. Nu a fost deloc ușor. Cu bune, cu rele, cu nervi, cu reproșuri, cu terapie, cu pepene roșu în curte și vin de la mamaia. Mergem la mare împreună, ea la cursuri, eu mă prăjesc ca racul până termină ea. Noaptea nu doarme niciuna. Eu de dureri, ea de descântece, tratamente cu iaurt. A doua zi o iau de la capăt, că mi se pare că iaurtul a luat din bronz.

Am 32 de ani și nu mă simt femeie. Cu ea cu atât mai puțin. Sunt încă copilul ei. Superalintată. Dar uneori mă enervează rău asta. Că nu pot s-o cert, când muncește până leșină. Că nu mă ascultă, că se epuizează, că nu face niciodată ceva doar pentru ea, că se sacrifică și asta mă enervează. Poate așa sunt toate mamele. Într-o zi, trebuie să ne vedem cu toții și să vedem ce facem cu ele.

Nu știu dacă sunt ce trebuie, uneori aș vrea să fiu total alta, alteori aș face ajustări mici, rareori (când sunt slabă și bronzată) aproape că sunt ok cu mine. Dar știu că sunt așa cum m-a dus pe mine capul, pentru că m-a lăsat să fiu, chiar dacă am luat multe decizii proaste și încă le mai iau, simt că devin din ce în ce mai bună la asta. M-a lăsat să fiu și-a rămas ca plasă de siguranță, la care să revin și când fac bine, și când fac rău.

Și asta e cea mai bună lecție și cel mai mișto lucru pe care poți să-l faci pentru omul pe care-l iubești.
Să-l lași să fie.
Într-o societate care te vrea în mii de feluri, să ai pe cineva care te lasă să fii, Doamne, nimic nu e mai frumos.
Să ne lăsăm unii pe alții să fim.
Așa ar trebui să arate libertatea.

Te iubesc, femeie, că mă lași să fiu, că te lași să fii, că sunt, că ești, că e Mirela și că o lăsăm și pe ea să fie.

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *