comments 2

‘Tu-i sensul vieții!

Buunăăăă! Din nou. Tot eu. Să știți că n-am mai scris, căci depresia mi-a dat șah mat și m-a ținut la pat vreo 7 zile. Fără să mișc, fără să exist, fără să fiu.

Nu, pe bune, și eu mi-am tot zis în ultimele luni, haide, haide Greta că totul e în capul tău, că toți trecem prin căcaturi, depinde cum ne raportăm, haide, dă-i cu lumânări parfumate, sport, energie pozitivă, că o să fie bine. Nu, pe bune, chiar mi-am zis și m-am ținut de asta. Și am mai citit și două cărți, haide, uite, ce frumos, ce zic oamenii, ce cred oamenii, ce trăiesc oamenii, n-oi fi tu singura proastă de pe lume care vrea doar să doarmă și să nu existe.

Well, se pare că sunt. Nu merge. Nu merge, jur că nu merge. Nu merge nimic. Nimic. Le bag în pizda mă-sii de cărți, de videos, de motivaționale, că mai rău mă enervează decât să-mi facă bine.

Cică. CICĂ! Prima regulă e să înțelegi de ce faci ce faci când faci. De ce simți ce simți când simți. Că, gata, dacă ai înțeles asta, ești pe jumătate vindecat. Să-mi bag picioarele, fac terapie de 19 ani, nouășpe, nouăsprezece, ba chiar aș putea să dau și eu lecții de terapie, la câte am încercat, jur că am înțeles. Acupunctură, pshihanaliză, hipnoză, tranzacțională, meditație, yoga, constelații, terapia cu îngeri, cu tiramisu și vin. Nu merge. Jur că nu asta e viața noastră. Să muncim ca bezmeticii, să alergăm, să bere cu oamenii, să facturi, să confirmări din exterior, să galopăm la nesfârșit, să ce? SĂ CE? Îmi pare rău, îmi trebuie un scop mai precis și mai mare.

Viața cu un depresiv e foarte urâtă, pentru că noi suntem realiști și foarte pragmatici, nu merge cu uite curcubeul, hai să fim fericiți pentru asta. Nu merge. Deși, Doamne-Doamne, cât aș vrea să mă uit la soarele ăsta care apune dumnezeiesc printre macarale și luminează casa și să ascult melodia aia pe repeat să mă simt bine când mă trezesc dimineața. Vorbeam recent cu un prieten care dansa în bucătărie după ce fumase ceva și l-am întrebat dacă asta e de la fumat sau el așa dansează în casă? Mi-a zis zis că se trezeste 3-4 zile pe săptămână, își pune o muzică și dansează și se simte bine. Când se scoală. OMG. Chiar fac oamenii asta?

Doamne, apără și păzește, cum să mă trezesc eu dimineața fericită că mă trezesc? Poate de 2-3 ori, în toată viața mea, pe pastile fiind, m-am trezit așa all curcubeie și flori de tei, în rest înjur ca ultimul birjar, ultimul, plină de spume, fără voință să fac orice, fără să înțeleg de ce trebuie să mă dau jos din pat, fără să înțeleg viața, fără să-i văd sensul. Ăla precis și mare, futu-i sensul vieții!

Nu mai iau pastile de vreo 3 luni, dar mă întorc pe ele. Așa că o să fiu mai veselă. Dar nu azi. Că nu merge. Că ultimele săptămâni n-am părăsit patul. Ca să ce? De ce să mă trezesc când pot să dorm și să evit realitatea? Care e treaba asta cu să fii prezent? De ce să fii prezent în ceva care te doare? Deeee ceeee? Mi se pare că suntem la vârsta la care încep să-ți moară oamenii, că e din ce în ce mai greu, că metabolismul, și părințiii, și urcatul scărilor, și tabieturile, nimic nu e cum trebuie. Băi, dar nimic.

Am stat cu săptămânile în pat,nu doar 7 zile, 7 zile au fost doar legate, dar nu vă minunați, am un record de 3 luni la pat, bravo, Greta. Și-am stat, și-am plâns, și-am stat, și-am urlat, și n-am existat. Desigur, ce îmi lipsește, nu? Că uite ce mișto sunt, ce frumos mă îmbrac, ce mai protestez, ce funny si minunată sunt, câte like-uri fac! O prostie. O prostie sinistră, că fericirea nu vine așa.

Eu cred că toți ar trebui să fim deprimați. Așa, să ne întâlnim în treacăt pe stradă și în alergare, urlând:
– Ceeee faaaci?
– Îmi baaag p^&*( în viață! Tuuu?
– Laaa feeel!
– Ne vedem mai încolo să ne îmbătăăăăm?
– Daaaa, mai dau două ture de cartieeeer!
– Șii euuuuu! &*^% viața!

Și apoi să ne vedem de goana și de urletele noastre. Lumea ar fi mai sinceră așa și eu nu m-aș mai simți a nimănui pe lume. Dar nu. Nu. Voi vă comportați de parcă this is life, a happy place, enjoy the moment, live, love, laugh, hai să ne gândim la acum, nu la ce o să fie. De parcă vreți să ne bucurăm de un chibrit care arde lângă o butelie, despre care toți știm că o să sară în aer, dar nu, nu, noi scriem cărți, facem ted-xuri  și audio-shit, despre cât de frumos miroase chibritul aprins, deși, ok, știți că e butelia asta aici care o să ne omoare pe toți, dar o ignorăm, că prea frumos arde bățul ăsta de chibrit. Suntem toți niște bețe care se mint că vor ardea la infinit, bucurându-se de prezent. Grozav.

Mi se pare incredibil de grea viața și, dacă ați fi sănătoși, pardon, raționali la cap, așa ar trebui să vi se pară și vouă. Și să vă bagați toate cărțile în fund, că niciuna nu spune că o să murim mâine, dar pe bune mâine, nu un mâine metaforic, așa c-ar trebui:
– să mâncăm eclerul ăla, pentru că ne e poftă
– să-i spunem tâmpitului ăstuia că ne place de el
– să ieșim în pijamale pe stradă, pentru că n-am avut chef de sacouri
– să plecăm la 6 să trăim, pentru că asta e programul, indiferent de ppt-ul ăla care a rămas în pom
– în fine, și încă un milion de lucruri care nu îmi vin acum în cap, că sunt prea tolomacă, daaar…
– … să facem orice ne face bine, că oricum nu c o n t e a z ă.

Pentru că futu-i sensul vieții!

 

2 Comments

  1. Raluca

    Greta, suflete, omule asa frumos cum n am mai cunoscut eu…tu spui cu vorbe ce noi ceilalți simțim. De fiecare data. Atunci când tu scrii despre depresie mie mi se descurca un nod mic dintr un colt de inimă (sau de minte, dracu sa le ia, ca n am reușit niciodată sa fac diferența). Toți ducem golul asta, pe care vrem sa îl umplem cu sens. Cu sensul vieții. Unii îl umplu ușor, cu case și mașini, alții cu un consort, alții cu un copil. Noi ăștia nu. Pentru noi ăștia, care nu ne umplem golul și ne simțim greșiți din cauza asta, tu porți un sens. Cel mai mare sens. Pune l într o carte, te rog. Una cu pagini, pe care sa o cumpărăm noi ăștia. Nu ți face griji, o sa aflam ca există unii de la altii. Noi ăștia fără sens ne recunoaștem ușor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *