La început a fost furie. Apoi gol în stomac. Apoi o tristețe de parcă a murit fratele meu mai mic. Apoi o resemnare că sunt mulți, foarte mulți care mor ca în cazul lui Bradley. Care mor punct. Care murim punct. Și apoi din nou furie. Furia neputinței. Și-am vrut să scriu, dar ar fi trebuit să cenzurez cu *** 3 sferturi din articol. M-aș fi certat cu cineva, dar cu cine?
Au trecut câteva zile de când Bradley a murit și m-am răzgandit. O să-i scriu povestea, chiar dacă e scrisă a o mia oară. Lasă, să apară și pe un site undeva în SE Europei, în România. Că de schimbat nu mai schimbăm nimic, dar poate doare mai puțin. Neputința asta de ^&*(O&.
Bradley Lowery n-a fost un erou. A fost un copil. A fost fratele nostru mai mic. A fost fratele nostru mai mic, care a murit la 6 ani, după un cancer nenorocit. Neuroblastom, f(*&() *&^( de boală tâmpită, de cancer nemernic, de odios blastom care te legi, așa cum ți se năzare ție, de oameni. (*&^%$%&^*()_opjhgtyui(*&%. 4 ani s-a luptat cu lașitatea asta de boală, care a lovit mișelește într-un copil de doi ani. DOI ANI!
Bradley iubea fotbalul. Și pe Sunderland. Și fotbalul îl iubea înapoi. A înscris cel mai frumos gol din lume pentru Sunderlandul lui drag. BBC l-a declarat golul anului trecut. Ce proștie! Poate al secolului trecut. A dat cu sete și nervi în mingea asta, ca și cum ar fi lovit nemernicia asta de boală. A lovit plin de perfuzii și îmbuibat de pastile.
A lovit cu speranța că poate o să prindă și el o deplasare cu băieții, cu galeria. Că o să aibă păr și-o să stea câte o oră în baie să-l aranjeze, înainte să iasă cu fata aia care îi dă roșu în obraji. Nici nu e greu, la cât galben au văzut obrajii lui. Cu speranța că o să ia note mici și-o să fie certat acasă. Că o să-și ia permisul și o să îi urce pe băieți în mașină să colinde prin Anglia, când joacă ai lor. Că o să-și facă nunta în alb-roșu și poate chiar Jermain Defoe o să-i fie naș. Era fotbalistul lui preferat. Abia aștepta să crească să bea prima bere cu el.
Ăsta nu e un omagiu, copile. E o criză de furie. De neputință. De durere. De felul în care lumea asta a fotbalului e mai mult decât un teren, o minge, milioane de euro și jucători cu mașini scumpe. E felul în care pentru fiecare dintre noi fotbalul a fost pe rând:
– locul în care ajungeam când aveam probleme acasă
– sau n-aveam.
– felul în care economiseam banii de mâncare de școală ca să ne luăm ultimul fular apărut.
– sandvișul mâncat la grămadă într-n tren de noapte ce duce la Iași
– berile băute la supărare când pierdeau ai noștri
– și la bucurie.
– și la prietenie.
Copile, ne e inima bucăți că n-ai apucat să trăiești. BUCĂȚI. Am fi dat fiecare 12 din România câte un campionat, două, trei, orice trofeu, să te avem pe tine într-o tribună în Anglia.
Pierdusem foarte tare drumul. Noi toți. Foarte tare ne rătăciserăm. Printre transferuri, baloane de aur, nervi, tatuaje. Mulțumim că ne-ai arătat că fotbalul nu e despre trofeele din vitrine, e despre trofeele din tribune. Iar tu ai fost trofeul din vitrina nu unei echipe, ci a unei lumi.
Drum bun, copile!
Nu-ți fie frică de întuneric.
Ai văzut deja, ești printre legendele fotbalului, printre alte trofee de tribună ca și tine, plecate prea devreme.
Aprindem noi de jos nocturnele până ne revedem.
Mulțumim că ne-ai învățat că trebuie să trăim azi, acum, aici.
(*%^&*()*&^%RTYU()(*& de neuroblastom laș, nemernic și nenorocit!
*Articol scris pentru eusunt12.ro
“Rai, apusuri, valuri, războaie desființate”…
Cuvinte citite de la tine, acum câteva ore, înaintea celor gâtuitoare de aici. Pe o Insta vameșă, cu soare lichid și valuri șoptitoare, nisip șiret și chef de azi…
Încerc să înțeleg, măcar, daca nu să și cred că există, dar mai ales că e Bun! Am observat la cei credincioși că uită de EL la Bine și brusc amnezia dispare la Greu, când pornește Lista de Cereri. Eu simt pe dos. Când sunt soare și cer ultramarin, valuri pe nisip, zâmbete pe chipuri, chicoteli de pici cârni, îmi vine să mă uit după vreun norișor rătăcit, ca la o ușă a Casei Lui, și să-i mulțumesc…
Apoi vine o veste ca cea despre Bradley. Mă stăpânesc cu greu să nu Îi zic vreo trei. Să îl iau la rost, despre niciun rost.
Bradley, Ionuț, Mihalis, Fatima… Mulți dintre ei fără o “voce”, sau un gol cu echipa sufletului de adevărat 12… Sau un jurnal-testament lăsat de Anne Frank…
N-om fi singuri în Cosmos, dar pe Pământ nepăsarea singurătății plutește în măreție…
Nu e nevoie de vreun Dumnezeu care să-i salveze “măcar” pe acești copii care se sting.
Bugetele mondiale de Războaie, pe doar câțiva ani, investite în cercetare medicală ar salva milioane de copii… Chiar de nu s-ar descoperi remedii. Oamenii “mari” n-ar mai avea bani să se joace. De-a moartea. Cu viața copiiilor noștri. Cu viitorul răpit din ochii inocenți. E prea devreme să fie prea târziu pentru speranță… Pentru Bradley călătoria s-a încheiat. De la primul fluier al partidei. Neputința nu are fluier. Are durere. Are necaz și ciudă. Neputința Noastră la Nepăsarea Lor. Us and Them. Două tabere. Așa pornesc războaiele. Până și cuvântul e urât. Război. Greu și de scris de urât ce e. Știu cât de urât e. Aveam șapte ani când mirosul de carne arsă din pădurea pârjolită cu Napalm mi s-a scrijelit în mine. Erau civili din ambele tabere, familii cu copii. Unde erai atunci, “Boss”!?! Unde te uitai când Bradley șuta ultimul minut, fără prelungiri, al vieții!?! Huh!?! Înțeleg că Ți-Ai sacrificat fiul pentru binele nostru. Atunci cu copiii noștri ce ai!? Unde Te uitai? N-ar fi cazul să aprinzi nocturnele? Poate așa vei vedea ce și cum. Mai ales cine pleacă. Cine rămâne. Dacă nu te plictisim. Altfel, mai bine ne lași. În plata ta. Cu tot cu “PreaFericiții” slujitori ai Tăi.
“Crede și nu cerceta!” Ete nah. Măcar să fi găsit ceva mai inteligent. Angajează copywriteri, Boss! Ignoranța nu e o scuză, neștiința nu e o motivare…
“Mai bine o bară frumoasă decât un gol urât.” – G.G.
Gol este ceea ce a rămas după Bradley.
> Viața este o magie. Magia este un copil.
( Nektar – Magic is a Child -1977)
> “If God really exists, he has a lot to answer
for !” – Robert De Niro ;-
D.D.
@God: At least fake you’re trying 🙁
@Greta: Literele tale au o viață a lor, una care face bine. Mai scade și neputința. Mulțumesc.
P.S.: sorry pt. kilometrajul comment-ului. Demult vroiam să Îi zic vreo trei. Aici a erupt.
Dumnezeu există,ar avea multe de explicat dar nu o va face.asta este diferenta dintre zei si scarafagi,nu suntem degeaba robi.daca vociferezi prea mult ai ocazia sa te procopsești cu vreo scârnăvie de boala asta așa că poate vine mintea la cap și devii supus.la orice stire despre sute de imigranți lați in mare,razboaie absurde(amintesc de copilul care,inainte de-a muri din cauza ranilor provocate de razboiul din tara sa a zis “îi voi spune totul lui dzeu”. Inutil.revenind la subiect,ori de cate ori vad la televizor stiri de genul celor inumane nu că ii zic vre-o 3 sau 30,ii zic fara numar,dinalea grele.INUTIL….suntem doar niste marionete in mainile a 2 titani care incearca sa-și dovedeasca unul altuia chestii.pe dzeu l’aș asemana cu patronii din zilele noastre