Gret.ro

Nu cred în semne, nu cred în nimic, de fapt, deși aș vrea mult, mult de tot. Dar ultimele 3 zile m-au omorât. M-au omorât.

Joi, pe 5, aveam bilet de avion la sora mea, în Anglia. Nu am avut în viața mea fobie de avioane, zboruri, d-astea. Nimic, niciodată. Ba chiar îmi plac vacanțele, mai ales la Mirela, unde mă așteaptă de obicei rochițe, teniși roz, verzi, albi, verzi și albi, ghiozdane, alcool și un negru căruia doar trebuie să-i pocnesc din degete și să știe că trebuie să mă spele pe dinți, dacă e cazul.

Miercuri pe 4 m-a apucat o panică de nedescris. Am început cu pisicul. Cum stă el singur atâtea zile, deși jumate din București are chei de la mine și abia aștepta să se mute. Am continuat cu locul din avion. Ce loc e și ăsta, eu nu o să am aer, eu nu o să pot să respir. Pe urmă m-au panicat bagajele. Sunt prea multe, eu le arunc pe geam. Apoi ora. De ce am bilet dimineața, cine pleacă dimineața, eu nu mă scol dimineața. Și m-am pus pe un plâns și o panică de nu știu cum am ajuns acasă. Cu un Uber am ajuns acasă, după o criză și cu bietul om stresat de mine că e trafic pe străzi, de ce e trafic pe străzi, de ce nu am luat metroul, lasă-mă la metrou, nu mai vreau la metrou, dar cât mai facem până în Dristor, de ce o ia pe Dacia, de ce nu face stânga, ba nu, dreapta? Am băgat un calmant și m-am culcat.

Dimineața m-am trezit foarte devreme, m-am spălat, m-am îmbrăcat, am anunțat că, gata, eu plec, am mai spus încă o dată unde sunt plicurile, am chemat Uber, am început să mă scarpin și să plâng în el, am ajuns cum necum la aeroport, am fumat o țigară afară, mi-am chemat taxi și m-am întors acasă la somn.

I-am scris Mirelei că nu m-am putut urca în avion. Mi-a zis “ok, te iubesc, mai dorm”. I-am scris mamei că nu m-am putut urca în avion și nici să mă contacteze zilele astea, că eu vreau să dorm, să n-aud vreun “ce faci” că mă urc pe pereți. Nu i-am zis că sunt deja urcată pe pereți. Mi-a zis “ok, te iubesc, dormi”.

M-am urât visceral o zi jumate, mai dormeam, mai plângeam, mai scrollam printre mesajele: “Heeeei, cum e Anglia? :* :* :*”, mai dormeam la loc, mai intram pe Uatsapp să-i spun Mirelei că nu știu ce am, că știu că e ziua ei, că știu că are 7 trolere de bagaj, dar că eu nu am putut să urc în avion. Mirela era ca, de obicei, îngrijorată pentru mine.

Ieri mi-a scris pe după-masă, pregătindu-mă, așa cum doar ea a îndrăznit să-mi dea toate veștile proaste cu miros de tămâie:
– Știi, a murit nașu. Mamaia e rău. Îl îngroapă mâine.

Nașu a murit pe 4, pe seara, ora la care m-au apucat pe mine panicile alea mari. Ea și mama au decis să nu-mi spună, ca să plec totuși în vacanță, că am nevoie de puțină liniște. Eu nu m-am mai urcat în avion. Fetele au decis să-mi spună totuși, mai mult îngrijorate de starea mea de stat la pat și de ură.

Nașu. Nu mă întrebați și voi câți ani avea, că mă ia cu rău. De parcă contează când un om moare că are 30, 50, 70 sau 100. Nașu e omul prin care am învățat Bucureștiul. Noi, copile de Alexandria și mai mult de la țară, veneam cu familia la nași la București sau Moghioroș în toate vacanțele. Piața Moghioroș era fascinantă. Erau păpuși cum nicăieri nu mai văzusem și draperii din alea lucioase și lungi, cum numai în casele de bogați credeam că apar la fereastră.

Dar nașu nu a fost niciodată nașul nostru. El a fost fratele lui mamaia. Așa cum nici tataie nu a fost niciodată tataie, ci iubitul lui mamaie. Iubirea dintre ăștia doi, oameni în toată firea, adulți, cu fire albe în cap și cu drept de-a bea ness și alcool, a fost ceva de nedescris. Participam  (la alte rude, nu ale noastre, altele de pe forum) la scandaluri între frați pe o butelie, la bătăi până la sânge pentru o găină. Mi-am promis cu Mirela, acolo, mici, printre păpuși pe care nu ni le permiteam și draperii lungi și lucioase, că dă-o dracului de butelie, noi nu o să ne certăm niciodată, măcar să fie ceva mai serios, cum ar fi un poster cu L.A. (Ochii tăi, nu orașul) sau cu Iencsi 23, nu pe toate găinile.

Și-a trecut anii peste ei. Mulți. 84. Și doi copii ai unor țărani au știut să se iubească, să-și vorbească cu “dulceața mea”, să treacă peste înmormântări, să-și dea bani pe furiș, să-și pună telefon fix și să se sune în fiecare seară, să se îmbete împreună sau să sară într-un picior la 70 de ani ca să vadă care duce mai mult, să treacă prin atacuri cerebrale împreună, dar și perioada Iliescu, să-și promită unul altuia că la înmormântarea celuilat o să danseze în chiloți sau să bea cafea pe furiș de copii, când amândoi erau la regim de nechezol, prostia aia fără gust. Și că se îngroapă unul lângă altul, deși nici azi, când am făcut asta, nu credeam că e posibil, din motive geografice (și mai ales altele) 🙂

E 10 seara, abia m-am întors de la țară, beau un vin din pachetul lui sis (scuzeeee!), sunt umflata de plâns, mă uit la ecranul ăsta și la poze, cu tâmpiții ăștia doi și tineri, și foarte tineri, că ei niciodată nu au fost bătrâni, și tot ce regret e că nu am băut un vin cu nașu, așa, mare, asumată, femeie adult, nu Gretuța aia nebună care e ascunsă în camera de la stradă citește ceva și nu vrea să se joace cu copiii: “Las-o, dragă, își revine ea, punem o țuică?”.

Și cred că ăsta e marele meu regret cu toți oamenii pe care i-am iubit și nu le-am spus, că eu, ca și voi, am fost învățată să spun pe cine iubesc mai mult dintre mami și tati, nu pe alții, nu altă opțiune, că doar nu te apuci să arunci așa cu te iubesc în toate părțile, cine știe ce-o să creadă lumea.

Azi, la after pomană, că n-am fost la prima masă, am stat pe afară cu câinii, dar la after masă am cam îmbătat (scuze, mama!) pe toată lumea de la masă. Cu accent pe fina Geta, sora lui tataie și pe mamaie, unde am turnat ba cu vin, ba cu mâncare, că nu le ardea de masă, dar mai ales cu vin. S-a lăsat cu promisiuni că aduc un băiat de Crăciun, s-a negociat cu 500 de lei de fiecare dacă le aduc un băiat, s-a băgat cumva toată masa, unii au dat 200, alții 500, alții și-au pus la bătaie casa.

Azi, în al 12-lea ceas, am fost o femeie adult care a stat cu toată copilăria (cât a mai rămas din ea) la masă și a îmbătat-o cu vin. Băi, faceți asta. Viața e o prostie și ne trezim așa, ca proștii, că am fi vrut să ne cunoaștem ca adulți, să bem vin, să vorbim de băieți, de fete, de viață, dar ne trezim că ciocnim paharele alea de plastic, de pomană, chiar de pomană, cu o cruce de lemn care nu știi dacă te aude cu adevărat sau s-a dus puțin, să doarmă, ca mine ieri.

Și dacă nu credeți, ca mine (în semne și Dumnezei), să credeți în vin. Dezleagă limbi, și Universuri, și “te iubesc-uri” și uneori asta e toată religia de care avem nevoie să ne ridicăm din pat dimineața.