O să încep cu un disclaimer, cum o să facă HBO cu “Pe aripile vântului” (am zis să am o părere despre asta, dar uite că, de fapt, nu am, poate se indexează la seo, google astea, știți că mă preocupă foarte mult treaba asta), în fine, disclaimerul. Evident că nu îmi doresc niciun virus nenorocit pe lumea asta, aș interzice și răcelile, și alergiile la tei, că știți fobia mea viscerală de moarte, dacă aș avea o superputere, aș decide să nu mai moară nimeni niciodată și toți cei care nu mai sunt pe aici să se întoarcă și vedem noi cum ne înghesuim pe Pământ, asta să fie problema.
Dar.
Dar izolarea aia impusă a fost absolut o gură de aer rece într-o lume care fierbe. Urlă. Te aleargă. Te călărește. Te înnebunește de cap. Visez în secret la o nouă stare de urgență, dar nu din cauză de covid sau alt virus nenorocit, ci o stare de urgență decretată pentru sănătatea noastră mintală. 3 luni pe an. Bine, zic 3 luni pe an, ca să fie mai dulce situația, dar acum dacă te gândești la iarnă, nămoale și astea, ar merge și 6 luni totuși 🙈. Bine, stau eu 6 luni în casă, acuma nu trebuie să fie obligatoriu pentru toți.
Evident că poți să faci asta, să te închizi în casă și să nu te alerge viața. Într-o lume utopică, în care nu ai facturi de plătit, job, lucruri și oameni de bifat. Și cred că nu e vorba doar de profesional, ci și în plan personal. Că în izolarea aia impusă nu erai un ciudat care nu iese din casă, nu ratai nimic (oameni, bere, concerte și d-astea care te țin cumva sănătos la cap).
- Sunt un om care își ia energie de la puțini oameni. Cred că număr 3 (număr 3, toți prietenii mei, cum zice cântecul). Lucian e unul dintre ei. Deși 90% dintre timp ne bălăcărim, are un stil care te ridică din pat și în diminețile alea în care te-ai arunca de pe bloc. Care nu-s puține la mine.
- În mare majoritatea a timpului dau energie, nu iau. Mă obosește o ieșire la bere în halul în care 3 zile după maxim duș și un Whatsapp mai sunt în stare.
- Nu știu să zic nu, așa că amân. Azi nu, mâine siiiiiiigur! Funcționez cu oamenii ca și cu deadline-urile. Las pe ultima sută de metri și când chiar e musai, scot eu o magie din pălărie și toată lumea e fericită.
- Deși sunt disperată după internet și nu mă mint să zic vai, jobul, visez în secret și la o lună de picat internetul în toată lumea. Gata, nu mai există. S-a dus. Pfoaaaai, cred că aș dansa și aș cânta pe străzi ca toți dracii că, na, nu e ca și cum mă pune cineva pe YouTube. PENTRU CĂ NU MAI EXISTĂ!
- Ori fac foamea, ori mănânc 6 pizza. Ori beau apă, ori beau 6 sticle de vin. Ori move to spam, ori move to balamuc când mă îndrăgostesc. Nu știu cu moderație nimic, sunt când pe sus, când pe jos, mai mult pe jos. Așa că lumea când urlă, nu știu să reglez volumul. Ori dau la maximum, ori o închid de tot. Evident, butonul e la mine, nu mă plâng, zic doar că nu știu ce dracului să fac cu el în afară de apăsat isteric și văd eu unde duce.
- În izolarea aia impusă, controlul cred că era mai mult la noi. Că din casă e mai greu să te alerge lumea. Mai ales dacă stai într-o garsonieră, n-ai nici spațiu de prea multe sprinturi. Și lumea chiar se reducea la routerul de net. Care, na, e o plasticărie cu buton de on-off, pe care oamenii încă nu-l au. Să vedem acum, cu cipurile astea, dacă ne pune Bill Gates totuși.
Din concerte, dar nu astea în cercul tău la 50 de metri de scenă, speriat să nu te atingi de oameni. De aici îmi iau energia.
Din mare, dar nu marea asta a noastră, cu buluc de oameni. Ci aia care nu există decât în poze pe net, în care oamenii au fost scoși în Photoshop. Poate un Vadu, în timpul săptămânii, dar am văzut eu un șarpe acolo anul trecut, deci, nu e chiar o soluție.
Din sâmbetele dormite până la 2 după masa, cu Aku (ăsta ar fi pisicul) care sforăie lângă tine și nu te întreabă dacă ieșiți la un vin. Deși, clar o faci. Dar pe seară așa, când începe apusul, că e păcat să te prindă un apus fără un pahar de vin în mână și melodia aia (de la om la lună) pe repeat.
Din îndrăgosteală aia tâmpită, cu toți fluturii în stomac, de toate națiile, toate formele, toate culorile, pentru care mă ceartă Purdel, că nu e sănătos, că nu e de de durată, că nu poți să construiești pe fluturi, că. Prostii d-alea ei. Eu cred că așa începe lumea. La apus, cu un pahar de vin în mână și un fluture care se așază timid în locul ăla din stomac unde se strâng ei când se strâng. Și pe urmă vedem noi ce facem cu ei noi.
